Buni zori! Romanul meu „Despre singurătate” nu este despre singurătate

Lucian Avramescu

 

Cei care nu mi-au citit romanul ”Despre singurătate”, unicul pe care nu l-am abandonat pe traseu, obișnuit cu poezia care se scrie dintr-o respirație, mă întreabă, știindu-mă, de ce un astfel de subiect crunt. Dar cartea mea e un triumf al iubirii și e în conflict cu singurătatea, mai ales că eroul, pe alocuri, sunt chiar eu. Ori eu nu posed antrenamentul singurătății!

Citesc, de ieri, o carte de care n-am știut, a lui Lucian Blaga. Se cheamă ”Luntrea lui Caron” și e un fel de roman autobiografic. Mi l-a făcut cadou Giorgiana, știindu-mi dragostea pentru poetul din Lancrăm. Cartea asta, care a stat pitită de cenzura vremii treizeci de ani și publicată postum, îl arată pe Blaga îndrăgostit oriunde ar merge. Parfumul unei femei îi dă avânturi lirice, iar nevasta – sacrificându-se pe altarul creației – se face că nu-i vede escapadele care nu erau mereu nevinovate. Când scrie, la o căsuță de lângă Lancrăm, revenit în timpul războiului, refugiat în propriul sat, piesa Arca lui Noe, cu un avânt scriitoricesc rar, e mânat de iubirea pentru o Ană, pe care abia o vede. Scrie cu o veveriță pe bocanc, la o masă de lemn, singur în buza pădurii, dar femeia aceea se afla cu el și când nu era, fiindcă-i sosise bărbatul de la Iași. Când ea dispare cu totul, poetul e prăbușit și aproape că nu mai scrie.
Iubirea este unicul medicament care vindecă singurătatea, tristeţea, boala chiar. În cartea mea, personajul central fiind eu în acel pasaj, vine la trei noaptea din alt sat, prin pădurea pustie Călugăreasca, puști student, de la o iubită, studentă și ea. Treceam pe o potecă prin Valea Lupilor. Întâmplarea e reală. Acolo eram singur în beznă când am văzut, în lumina difuză a lunii, opt perechi de ochi care mă fixau dintre copaci. Lupii, am zis. Dar ei nu atacă vara, încercam o rapidă încurajare. Am rămas înțepenit. Înțepenite erau și acele perechi de ochi care luceau în întuneric. Puteam să-mi urmez poteca lăsând pericolul în spate. Dar frica pleca împreună cu mine. N-am fost în stare. Am pășit decis, fie ce-o fi, în frunzarul pădurii, mergând direct spre acei ochi, fiindcă pericolul putea fi înfruntat, dar frica ar fi dăinuit în mine. Au fugit, dizolvându-se în salturi. Erau, poate, căprioare sau alte vietăţi ale nemărginitei sălbăticii.
Mirosul acelei fete de care mă despărțisem în satul vecin era în mine și cu mine. Iubirea îți ține de urât și te apără. Ea mi-a dat curajul de a nu lăsa frica nerezolvată. Nu eram singur cu lupii.
Meseria de gazetar și de scriitor mi-a dat destule ocazii să rămân în Occident. Dacă nu mă întorc, le-am spus alor mei, să știți că s-a întâmplat ceva rău cu mine. Afară, cu toate că am legat în scurte șederi, prietenii care-s și azi, iubiri chiar, fiindcă nu poţi să nu iubeşti o femeia care e a ta fie și o scurtă vreme, îmi asumam un exercițiu, cel al singurătății într-o lume străină. Nu pot trăi decât acasă, în patria mea, unde nu-s niciodată singur, iar cartea ”Despre singurătate” proclamă iubirea oriunde s-ar înfiripa ea ca unic medicament al supraviețuirii.
Citesc în romanul lui Lucian Blaga ceva pilduitor, poate nedrept pentru unii. Era război, venirea bolșevismului sovietic nu anunța nimic bun pentru autorul unei filosofii metafizic-idealiste, intelectualitatea era contaminată de ciuma trădării, iar cei valoroși umpleau temnițele. Gunoaiele se suie nu doar în securitate și politică, ci ocupă scaunele universitare, detronând profesorimea reală. Rușii găsesc aici, pentru a aplica întocmai rețeta de acasă, o abundentă materie primă de mizerii umane care-și termină elitele naționale cu o plăcere sadică. E un fel de vreme de pandemie, ca și azi, pe partea asta de univers. Și totuși Lucian Blaga nu pleacă în Apus. ”Nu mai aveam hotărârea și tăria necesare unei emigrări, mai ales că și starea de ”emigrant” mă cutremurase până la sfâșiere… Am cunoscut emigranți caucazieni la Varșovia, emigranți ruși la Paris, emigranți evrei în Lusitania, proaspeți emigranți cehi în Franța. Umbre de oameni erau emigranții, nu oameni. Organismul meu refuza ideea chiar și atunci când o puneam în cumpănă cu pieirea”. Concluzia eroică în acele vremuri care au deșertat durere și umilință peste scriitorul Trilogiei Culturii a fost pe cât de simplă, pe atât de înaltă, ca un steag la fruntarii: ”e de preferat să te odihnești în pământul părinților”.
Ce legătură are asta cu teama de singurătate? Toate legăturile. Vă doresc o zi bună.

6 septembrie 2020

You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.

Leave a Reply

*