Ce-i mai rău, un 7-0 sau un 13-1?

Și cum poate fi titrat un joc drept război? Fotbalul intern rămâne într-o constantă criză calitativă, valorică, și iscă implicit numeroase întrebări.

De unde și apa la moară dată rubricii de față, ”Ne-ntrebăm și noi…” Bunăoară, zilele trecute a curs în cascadă.

Și aș începe cu deznodământul alegerilor de la șefia LPF, subiect neatins de Sporttim pentru că pur și simplu nu constituia o știre în varianta din 2017 a evenimentelor, menționarea sa echivalând de fapt și acum cu o totală pierdere de vreme. E ca și cum babele s-ar pieptăna, în vreme ce bubele din creștetul fotbalului mioritic sunt purulente dar ignorate și pe mai departe.

Nici înaintea alegerilor nu s-a titrat ceva în acest cotidian, pomenindu-se în trecere și succint doar printre rânduri și la bisturiu strict ceea ce era cât de cât de punctat, la fel, dat fiind faptul că n-avea să urmeze nimic demn de semnalat, ci doar o cât se poate de evidentă reconfirmare precum la al XIII-lea congres, în lipsa unui contracandidat.

Iorgulescu? Am mai scris. N-avea și n-are ce să caute la respectiva șefie. Dar nu ex-fundașul naționalei este marea problemă, ci lipsa alternativelor viabile într-un sport care n-a zămislit și n-atrage lideri de stofă. ”Tricolorul” să fi rămas cândva la afacerile sale dar în cazul lui Iorgulescu sensul ridicolului este totuși cu mult mai mic decât în dreptul celui care probabil chiar și-a imaginat și închipuit că ar fi perceput drept un soi de salvator, vreun vizionar descins abia în vara lui 2016 în fotbal cu menirea de a-l reorienta, crezând implicit că va fi și votat. În nonșalanța sa, la inițierea demersului sigur n-ar fi intuit deznodământul de coșmar, căci altfel nu s-ar mai fi lansat în duel.

Să fi fost de exemplu vreun 10-4, Gino de Giurgiu înrâurindu-i voit lui Sorin de Urziceni un airbag pentru salvarea aparențelor, ai fi putut oarecum și la o adică suspecta teza că se ajusese ca tocmai No Name Drăgoi să fie contracandidat al lui Iorgulescu exact pentru protecția șefului, pentru a i se asigura continuitatea, paravan în calea vreunui alt aspirant care ar putea răsturna eventual calculele.

Dar a fost 13-1, sau mă rog, la zero, căci unitatea solitară a răzbătut taman dinspre ACS Poli, unde nimeni altul decât Drăgoi este șef executiv, și ar fi fost și culmea ca votul grupării timișorene să ia o altă destinație. Deci ca și la zero.

Un scor parcă mai mult nu pentru Iorgulescu, ci întru punerea la punct și la locul său a contracandidatului de ocazie. Desigur, în timp, Drăgoi ne va arăta dumnealui, la experiența de rulaj pe care o va absorbi, dar momentan, în loc să-i fi dat de gândit, a mai și reacționat pe măsură, în aceeași notă a ridicolului ce sugerează și absoluta absență a unei necesare și sănătoase doze existențiale de auto-ironie, împănând totul și cu exprimarea unor îngrijorări pe seama stării de suferință a fotbalului românesc. Suna a ipocrizie strict necesară pentru a ieși cât mai elegant cu putință dintr-o situație penibilă, ba eventual chiar și cavaleresc.

Însă lipsa realismului și infatuarea l-au adus pe Sorin Drăgoi la capătul nedorit al acestui 13-1, imaginându-și și închipuindu-și că dacă edilul Robu îl avusese drept city-manager în urbea cândva așezată dar astăzi printre altele cu trotuare și carosabilul ca și bombardat, plus cu șobolani zdrobiți și tasați în timp una cu asfaltul chiar și în zona centrală, doar că mai ferită ochiului, sau că dacă gruparea pe care o conduce s-a salvat de la retrogradare în ciuda acelor penalizări neșterse prin tribunale internaționale, atunci și toată suflarea îi va cădea la picioare, mască și gură cască, îndesându-i voturi la piept cât să-i deranjeze până și papionul galben.

Partea proastă din tot acest exercițiu al ridicolului ține însă de faptul că Drăgoi a recepționat pe undeva implacabilul 13-1 și în numele fotbalului timișorean, prin asociere dat fiind funcția sa la prim-divizionara ACS Poli, atribuții de care și-ar fi văzut mai bine de treabă, căci slavă Domnului, avea destui colaci de salvare de aruncat la apă în rolul pe care i l-a atribuit Robu inclusiv în timpul fudulelii din candidatură, când soarele era sus pe cer iar pasărea mălai visa.

Timișoara fotbalistică n-avea nevoie și de-așa ceva, în toată cazna sa de redresare și de recuperare a timpului și blazonului șifonat, ba și într-un an în care a mai putut roși la o situație oarecum similară dar la o scară mai mică, prin insinuarea unui alt parașutat de dată recentă în arenă taman într-un Birou Federal al unui sport de echipă diferit prin a bifa constante prezențe la Mondial.

Salvarea de la retrogradare s-a conturat însă mai mult și în special pe truda și prin transpirația celor mai mereu duși cu preșul dinspre Municipalitate, cu inspirația de rigoare a celui care i-a ținut montați și în priză, de unde și că eșecul cu 7-0 din seara premergătoare ridicolului și inevitabilului 13-1 constituie de departe răul mai mic, acoperit de circumstanțele minusurilor din efectiv. Căci tot duși cu vorba au fost fotbaliștii, de unde și explicația certă și fără dubii a lipsei rezultatelor ce au urmat acelor 4-3 cu CFR și 1-2 la Dinamo, eșecuri ca rezultantă directă a barosului lăsat în cădere liberă de primar peste moralul jucătorilor prin vestea în privința imposibilității finanțării din fonduri publice, lansată după triumful din capitală. Jucați voi, costumaților cu cravată sau papion galben…

Și diferența între reacțiile după knock-out-urile de duminică și luni din capitală este suficient de sugestivă prin comparație între truditorul cu deceniile din fenomen, fie chiar și așa cum îl știm cu toții, și arivistul cu aere de mare administrator sportiv. Unul a pomenit de mai marea rușine a carierei sale, cum că nici nu poate ieși pe stradă sau răspunde la apeluri telefonice, iar asta la doar 4 luni după ce completa chiar miraculoasa salvare respectiv la una-două după ce dădea cu liderul și cu Dinamo de pământ, rezerve sub pavăza cărora și-ar putea la o adică permite fără a roși să încaseze și șapte, pe când celălalt a luat-o pe arătură cu tot soiul de spuse, de parcă n-ar fi fost totul clar și precis printr-un indiscutabil 13-1.

Dar acolo se-ajunge când un edil ca musca-n lapte și-n sport își rotește cadrele de nădejde la cârma clubului-jucărie, dându-le nas, iar pe deasupra nici n-are pudoarea să se restrângă la administrarea uriașelor probleme ale urbei încă și recent avariată de furtună, luându-se taman de recepționerul răului mai mic, 7-0, în exercițiul său favorit de a drămui șederile antrenorilor, pe facebook sau nu. La ce și-a mai pus oare atunci șefi executivi!? Să le creeze deja în al doilea sezon în sport rampa de lansare spre candidatura în fruntea LPF!?!

Iată însă că, pe când îl ardea buza mai tare, Popa a fost salvat într-un moment în care ACS Poli avea net mai mare nevoie de pudră decât ASU Politehnica tocmai de vârful mult invocat și deplâns recent prin absență, un togolez debutant pe ”Dan Păltinișanu” evitând alte suspine ale tehnicianului pe seama lipsei lui Drăghici. Pentru ”violeții” de Liga 2 ai lui Andone, calificarea în Cupa României ar fi fost un bonus, însă pentru rozaliii din Liga 1 era un pansament absolut necesar, fără de care acel 7-0 după un 0-2 și alt 0-3 ar fi adus cu un capăt de linie.

Și a ieșit cum era de așteptat, 0-1 și calificare, însă chiar și așa urechile diriguitorilor de la ACS Poli trebuie că țiuie la refrenul hitului ”I can`t get no satisfaction”. Căci Robu și le-a auzit la final dinspre fanii viola din Curva Sud, ”ACS Recaș nu e Poli!” dar și direct la persoană, cu trimitere pe la mult pomenite Direcții, evidență a faptului că tranșarea premierei nu schimbă de fapt cu nimic datele problemei. Prim-divizionara avea doar totul de pierdut în cazul celui mai mic pas greșit.

Legat însă de-acest duel artificial fără sare și piper dar și fără prea mulți spectatori, o dovadă a întregii anomalii dar și a faptului că întâlnirea fie și a celor mai bine două clasate din fotbalul timișorean nu echivalează deloc cu un derby dat fiind sorgintea emanată a jumătății spoite într-un roz ca la circ, ce-ar fi de remarcat ține de aceeași frenezie a prefațării subiectului dar și a consemnării sale ulterioare la un nivel cu mult peste importanța evenimentului, precum în cazul alegerilor care parcă nici n-ar fi fost la LPF.

În sus și în jos despre candidatura lui Drăgoi, în vreme ce fotbalul românesc e plin de probleme și poate doar remiza acasă 0-0 în faza I a preliminariilor la sub 17 ani cu micuțul Ducat luxemburghez. La fel, în sus și în jos despre ”șocul” ASU Politehnica – ACS Poli, ”șocul” ”de infarct”, ce mai!, țineți-vă bine la scuturături dar și de inimă. Ce șoc!?! Da, este într-adevăr șocant pentru unii a constata într-o țară în care s-a pierdut aproape total simțul realității dar și sensul ridicolului că un așa-zis derby dintr-un cândva leagăn reper al fotbalului poate strânge nici 4.000 de suflete, dar aceasta este dovada perfectă a anomaliei împachetate pentru a părea altceva. Fotbal umflat imagistic cu pompa dar pe de altă parte și la concret centrări în spatele porții.

Drăgoi a vrut să pară altceva prin insinuarea sa în sport dar mai ales prin candidatura la jilțul ”Ligii”, iar mass-media care a tras de păr acest ASU Politehnica – ACS Poli la rangul de ”șoc” ”de infarct” vrea în egală măsură să lase senzația că ar fi vorba despre altceva, te miri ce derby lăsându-ți gura apă. Praf și pulbere iar toți își arogă o mai mare importanță decât s-ar cuveni, la derizoriul în care a căzut acest fenomen.

Iar pentru a numi ulterior bietul 0-1 un ”război fratricid” e culmea exagerării pe marginea unui meci fără aura unui eveniment și sancționat ca atare prin absență de amatorii de sport, lansatorii etichetelor ”șoc”, ”de infarct” sau ale altor variații de profil fiind probabil ignoranți la aspectul că în ziua de azi până și conflictele armate generate interesat, artificial și cu tentă fățișă au fost ambalate în cutiuța ”teatru de operațiuni”, ceea ce conferă un mai mare realism stării de fapt din teritoriile agresate, și anume că totul este doar un teatru, decât se aberează parcă în necunoștință de cauză în jurul arenelor fotbalistice carpatine. Război este cel mai probabil între neuronii unora pe frontul capacității de deducție, percepție și discernământ.

Și-atunci de ce se joacă în vreme de pace atâta teatru ieftin și prost cu candidaturi și cu ridicarea unor meciuri lipsite de valențe calitative dar și de caracterul de derby la rang de ”șoc” și ”război”!?! Cine mai are limite și bună măsură, cine-și mai știe cu adevărat locul și lungul nasului și cine mai insistă în schimb în strădania pozitivă și necesară a puterii exemplului de urmat?

Atât alegerile de la cârma LPF cât și ”șocul” emanat artificial în acest deceniu nu meritau nici atenția și nici nuanțele prin care au fost abordate, dar dacă atât se mai poate detecta sub apăsarea covârșitorului cotidian, atunci la atât se mai reduce discursul.

 

The post Ce-i mai rău, un 7-0 sau un 13-1? appeared first on sporttim.ro.

You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.

Leave a Reply

*