Cinematograful sătesc – viitorul neamului românesc

Florin Tănăsescu

 

Primesc un SMS de la Claudia Cardinale. Îmi spune să ne întâlnim  şi  să fumăm în tihnă o ţigară, să bem o cafea.
„Unde ?” a fost întrebarea mea.
Un Vagabond mă sfătuieşte să-i spun la Apostolache. „Mai scrii şi tu ceva despre vremurile alea în care veneam pe la voi şi nu era curent electric, nici asfalt, dar nici întrebări prea multe. Nici certitudini, nici incertitudini. Mai readuci la viaţă comuna.
– Da’  ce, Raj Kapoor, acum e moartă? Vagabondul tăcu.  Urma să mă lămuresc singur.

Mergeam să o întâlnesc pe Claudia. Era iarna, întuneric. Cineva, în spatele meu, gâfâia. Mi-am pus întrebarea cine o fi? „Sunt Johnny, născut la Timişoara – îmi ghiceşte unul cu muşchi gândul. Mă grăbesc să-mi iau locul în amintirea ta”. Dus a fost. L-am auzit doar cum urla şi în contul prezentului de-atunci, şi-al viitorului de-acum.
Văd o lumină. M-apropii. Un chelios fuma.
– Sunt Kojak, dragă. Unii mă ştiu cu trabucu-n gură. Dar aici, în comuna voastră, nu am găsit decât Carpaţi fără filtru, la bufet.
Evident, l-am întrebat de ce nu a cumpărat Kent.
– Nu-i bine să îţi pui prea multe întrebări în viaţă!, mă sfătuieşte Telly Savalas.
Ne dă târcoale unul, îmbrăcat în trenci. Era premiantul clasei din şcoala de la Apostolache, căzută la cutremurul din ’77. Caută răspunsul la întrebarea mea. Intră-n bufet. Iese. Iar intră. Se fâţâie într-una.  Kojak se enervează. Într-un final, vine răspunsul lui Colombo: „E scump  Kentul. Preţ, 28 de lei. Carpaţiul e mai ieftin: 2,50. Dar şi mai scump veţi plăti când cineva vă va arunca fumul în nas. N-am întrebat cine. Urma să mă lămuresc.
Suntem deci pe portativul amintirilor de la Apostolache. Cinematograful sătesc e plin. La balcon stătea lumea bună. E un fel de-a zice. Lumea bună era rudă cu cel care schimba rolele filmului. Am intrat şi eu în cabina aia. Parcă păşisem pe Lună.
Altă lume bună era pe pânza proiectată: Claudia Cardinale. Vreau să mă duc la ea.
Atunci, s-a rupt filmul. În cabină, o rolă cu peliculă se învârtea ca smintită. Operatorul, pe fază, a schimbat-o. Filmul-viaţă mergea înainte. Rula un altul: „O floare şi doi grădinari”.
La filmul ăsta… La filmul ăsta am început să-mi pun deja întrebări!
Pelicula nu s-a rupt deloc. Sala plângea. Claudia Cardinale venise în stânga mea. În dreapta,  Winnetou. El mi-a zis cu limbă de moarte: „Acum eşti în cinematograful sătesc din Apostolache. Ce vezi aici se va-ntâmpla, peste ceva vreme, în toată ţara.
– Adică,  ce?
– Adică şcoli dărâmate nu de cutremure, ci de vremuri. Lume multă, care acum nu ştie că filmul indian va marca, peste decenii, România. Borfaşii ţării, fumând ţigări scumpe. Nu ca Telly Savalas. Deştepţii ţării – cum este băiatul ăsta, Colombo – traşi pe linia moartă. Claudii Cardinale – să mă scuze doamna din stânga ta! – spoite, analfabete, jucând rolul principal, pe micul ecran, în viaţa ta şi altora.
În timpul ăsta, Johnny Weissmuller devenea Tarzan. Şi urla…
Konets filma!

You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.

Leave a Reply

*