Decembrie negru!

Suntem la Campionatul European de handbal senioare, competiție ce se desfășoară în Danemarca – fetele noastre au plecat din România cu gândul la medalii, așa cum face orice echipă care se respectă, obligată și de istoria destul de intensă ce o are în spate, în astfel de competiții continentale și chiar mondiale. Dar trebuie să spunem că ultima lună din an, când așteptăm cu emoție să vedem medalii la gâtul fetelor noastre, s-a transformat… în Decembrie Negru, dacă pot spune așa – din 2010 încoace, de la medalia de bronz a tehnicianului Radu Voina, n-am mai bifat nicio bucurie la Campionatul Continental. Da, este adevărat că la Mondialul din 2015, derulat tot în Danemarca, am luat un bronz nesperat, cu Thomas Ryde pe banca tehnică, dar prea puți în acest interval de vreme. Practic, sunt ceva ani de când handbalul feminin ne dă doar motive de gâlceavă sportivă, de discuții controversate, în loc de bucurie.

Ultimul meci de coșmar european s-a petrecut aseară, când Croația ne-a bătut cu 25 – 20 și ne-a anulat orice șansă de a ajunge la podiumul de premiere. Dar nu scorul deranjează, chiar dacă este decisiv în stabilirea ierarhie, ci evoluția fetelor noastre, care nu are nicio explicație logică – tabela arăta, la un moment dat, scorul de 8-4 pentru Ostase și colegele ei. Ne bucuram, pentru că era pentru prima dată când tricolorele conduceau și nu mai erau nevoite să alerge după adversar, cum s-a petrecut în toate celelalte trei meciuri din preliminarii. Era minutul 18 și aveam satisfacția că Neagu înscrisese, deja, de trei ori, Ostase era și ea la post, cu două reușite, iar Polocoșer și Seraficeanu, tinerele care au fost folosite mai puțin, și contestate de lumea handbalului de la noi, își trecuseră și ele numele pe lista marcatoarelor.

Din păcate, din acel minut 18 totul s-a rupt, în echipa noastră, de parcă cineva ar fi stins lumina în capul fiecărei tricolore, ba chiar și în cel al antrenorilor – preț de 8 minute n-am mai găsit poarta croată, iar pe semicercul propriu, în faza de apărare, tricolorele se dădeau cap în cap, amețite fiind și de acțiunile surprinzătoare ale adversarelor noastre. Abia în minutul 26 a înscris Laslo, dar scorul era, deja, 11-9 pentru adversare, repriza terminându-se cu un neverosimil 14-10! în favoarea Croației. De ce s-a rupt filmul? De ce a murit spiritul de luptă? De ce am abandonat șansa pe care o aveam? Nimeni nu știe răspunsurile la aceste întrebări, nici măcar cei doi antrenori, Burcea și Licu, mult prea pasivi, pentru ceea ce se întâmpla pe teren.

Iată și notițele mele din prima repriză: Neagu, pasă afară; semicerc Eliza; Ostase 2 ratări; Neagu 3 goluri, în 9 minute; Neagu pasă greșită; Neagu ratare; Subțirică fault în atac; Dedu ne-a ținut în meci; Neagu ratare de la 7 metri; Neagu scapă mingea; Neagu înscrie pentru 10-14, la final de repriză.

Și continuăm cu mitanul secund: eliminare Laura Popa; Neagu ratează; Laura Popa ratează; Seraficeanu ratează; Laura Popa fault în atac; Ostase fault în atac; Neagu pasă greșită; Neagu pasă greșită; Neagu peste poartă – a fost momentul când m-am oprit, pentru că de la 17-19, în minutul 48, când ne apropiasem la doar două lungimi, Neagu a greșit trei atacuri la rând, permițând oaspetelor să ia din nou avans de patru goluri… Cristina a fost la baza și acestui eșec, așa cum a făcut și cu Norvegia, și cu Germania – nu i-a cerut nimeni să forțeze, să ia acțiuni pe cont propriu, să se erijeze în conducătoare pe teren, dar și în vestiar, cum am aflat. Cât timp a ținut cont de echipă, Neagu a fost cea mai bună handbalistă din lume, dar acum, din păcate, crede că ea este liderul grupului și trebuie să-și asume totul. Dar, repet, nu-i cere nimeni asta, trebuie să se comporte ca un om normal și să-și lase colegele să ia și ele decizii singure, mai ales că ea însăși traversează o perioadă deloc fastă.

Gata, am pierdut orice șansă la cele trei metale prețioase, iar dacă ne bate și Ungaria, eterna noastră rivală, ne ducem cu pași siguri spre coada clasamentului final, mai ales că stăm prost cu capul, după eșecul cu Croația, nepermis, după părerea mea. Partizanii echipei naționale, mai precis cei care nu sunt realiști și nu se mai opresc din a le lăuda pe tricolore, absolut neargumentat, vor sări iarăși în apărarea jucătoarelor, dându-ne sfaturi că ar fi bine să fim alături de ele. Sigur că suntem alături de ele, că doar nu le-om pune la zid, dar trebuie să spunem adevărul, să criticăm, să întrebăm de ce aceste fluctuații de evoluție?, ca într-o familie, nu? Cum să nu spun că Neagu ne-a pierdut ultimele două meciuri, dacă statistica o confirmă? Nu mai încap laude, în fața unei astfel de ratări! Și nici justificări pe seama pandemiei nu trebuie să existe – virusul este în toată Europa, nimeni n-a avut un regim preferențial, inclusiv Croația, care a schimbat aproape întreaga garnitură, în ultimul moment, din pricina acestui flagel.

P.S. Ceea ce este foarte grav, este faptul că se apropie și Turneul de calificare la Olimpiadă, cred că în luna martie, 2021, iar noi nu avem o echipă sudată, nu avem un inter dreapta, nu avem un centru care să le conducă pe tricolore, iar acum stăm prost și pe stanga, acolo unde Neagu a arătat o oboseală psihică fără precedent. Nu avem croită o apărare eficientă, am uitat ce înseamnă un contraatac și nici de la 7 metri nu mai avem siguranța golului. Cei doi antrenori, Burcea și Licu, nu formează un cuplu, nu i-am văzut niciodată vorbind pe margine, consultându-se, iar asta spune multe. Probabil că cei doi nu-și vor da demisia, chiar dacă România se va clasa pe locul 16, la acest European, dar nici Federația nu va forța gestul, pentru că timpul este mult prea scurt, ca un nou tehnician să vină și să preia un grup care stă prost la capitolul psihic și care nu are nici cap și nici coadă. Dar, cine știe!

You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.

Leave a Reply

*