După-amiază de indigo. Ţară maro

Florin Tănăsescu

 

Am două joburi, cum se zice azi. Dimineaţa tai câinii la frunze. Javrele dau bucuroase din coadă. Fac cadou uliilor, care mă ştiu bun, câte-o găină. Îmi spun „Bogdaproste!”. Fac cu ochiul la slănină. Asta se uită galeş la mine. O înjur de mamă pe făină. Se face şi mai albă la faţă.
Ascult girafa din curte cum ciripeşte, deşi „Aşa ceva nu există”, am citit undeva. Îl contrazic: „Cântă la altă masă. În România, SE există!”.

După-amiază, îmi rad maşina de bărbierit cu obrazul…
– Ei, aşa mai vii de-acasă!”, mă felicită şeful partidului în care sunt pe post de indigo. „Fără obraz!”, asta e deviza noastră.
Nu mă apucă greţa. E prea târziu pentru asta. În pragul uşii apare secretara. Mi-aduce cafeaua.
– Avem mult de lucru în noaptea asta. Trebuie să fii treaz! Duşmanul unelteşte, duşmanul pândeşte!
– E bună, măi indigoule?, mă întreabă şeful.
Secretara  chicoteşte. Liderul de partid schimbă priviri complice cu ea.
– N-are nici sare, nici zahăr, nici piper.
– Cine, mă? Cafeaua?
– Nu, viaţa de indigo!
– Ia, hai la muncă, nu la-ntins mâna! Avem de trombonit o ţară.
Sunt întins pe masa de disecat. Întreb ca să mă aflu în treabă:
– Aveţi şi xeroxuri, puteti da şi copy -paste. De ce mă chinuiţi?
– D-aia! Ca să înţelegi: vă ducem înapoi, spre anii ’50 – ’60.
Mă fac, ca orice indigo, albastru-violet. Secretara remarcă schimbarea de nuanţă.
– E bolnav, şefu’. I-o fi rău de la cafea?
Sunt consultat de felcerul de partid. Îmi toarnă pe gât ceva lichid:
– S-a rezolvat!
Nu mai simţeam nimic. Nici viaţa fără zahăr, sare sau piper. Eram colorat în roşu, galben şi albastru.
– Aşa ceva nu există!, m-a învăţat profa de chimie acum vreo treijdeani. Culoare galbenă sau roşie nu poate avea indigoul. Doar albastră, sub un cer violet.
Nu mai conta. Toată noapte am copiat fluturaşi cu salarii mărite. Alocaţii pentru copii. Spitale moderne. Mutre de români fericiţi. Tot eu le-am lipit pe câte-o zăbrea din casele României părăsite.
O altă dimineaţă. 7 decembrie. Culoarea zorilor: maro.
Nu mai tai câinii la frunze. Nu mai fac cu ochiul la slănină. Nu înjur biata făină. În dimineaţa aia, uliii au prins curaj. Mi-au luat Viţelul cel gras. Nici „Bogdaproste!” n-au zis.
Da, aşa ceva SE există: şi girafa, şi uliii, şi un neam proscris.
Trăind cu iluzia: „Clasa muncitoare merge-n paradis!”.

You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.

Leave a Reply

*