Eu și Luchian

Lucian Avramescu

Amestec de disperare și indiferență
Disperarea de a-ți dori să mai rămâi viu
Și indiferența egală, măsurată pe lung și pe lat
La croitoria fastuoasă a destinului

Legat de mâna mea dreaptă, zilnic rămasă fără un deget,
Un nor scrie cu cearceaful lui alb
Versuri pe care le iscălește Luchian

Intrate în grevă, degetele pictorului nu mai dirijau corul de îngeri ai culorii, ca atare prietenii i-au legat de braț pensula
Luchian, bolnav, picta flori să nu moară de foame
Eu desenez biserici din care să crească livezi
Pentru a nu muri de singurătate îngerii

Cu eșarfa asta de spital, nor din care picură rar melancolia, duc mai departe viața artiștilor români

Trist sfârșitul glasului
Dar și mai amarnic sfârșitul
Mâinilor și picioarelor cu care mergeai de-a bușilea printre litere
Cum să-ți mai scriu îngere dacă
După voce, mi-ai luat șansa ultimă de a-ți scrie
Câte nădejdi mi-am pus în tine?

Cu mâinile puteam arăta un pahar cu apă
Și tu pricepeai să mi-l aduci
Cu ochii priveam un pahar cu apă
Și tu înțelegeai că setea mă biruie
Dar pleoapele nu se mai ridică, intrate în grevă și ele
Și cine poate citi sub cortinele lor rigide

Sigur că eu, Lucian, povestesc despre Luchian,
Murind sărac, miliardarii fac din florile lui averi fără număr
Eu eram miliardar de cuvinte
Dar cuvintele mele își presimt falimentul

Cearceaful norului alb, legat de degetul meu arătător,
Joacă încă în bătaia vântului
Și uneori nimerește litere
Iar eu mă bucur de parcă aș respira
Și eu mă bucur de parcă aș scrie cuiva scrisori de dragoste

14 iulie 2021, Sângeru

You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.

Leave a Reply

*