Exit – poll-ul fântânilor îmbătate cu apă rece

Florin Tănăsescu

 

Nehotărâte au fost, nehotărâte vor rămâne unele fiinţe. Cum ar fi fântânile.
S-a întâmplat ieri dimineaţă. La geam mi-a bătut una dintre ele,  secată şi lăsată în paragină patru ani. Era veselă, nevoie mare. Ce-i drept, se cam clătina. Era din aia, cu cumpănă. Avea  găleata ruginită. A recunoscut sincer că a băut toată noaptea şi s-a îmbătat, iar acum trebuie să se dreagă.

Se îmbătase, fireşte, cu apă rece, după ce a văzut rezultatul exit- poll-ului fântânilor.
O alta, cu roată, mi-a făcut semn cu ochiul apei din ea. Murmura ceva. M-am aplecat să aud mai bine ce zice.
– Mă bucur că nu mai stă înţepenită şi se-nvârte roata !
A recunoscut, apoi cu jumătate de glas, că şi ea se îmbătase tot cu apă.
– Sălcie?, am întrebat.
– Cam fără gust, dar ce mai conta? După rezultatele parţiale ale sondajelor apelor fântânilor, nu puteam să rămânem treze. Măcar o noapte să ne bucurăm şi noi. Să ne îmbătăm. Chiar şi cu apă rece.
Am înţeles-o, nu am vrut să-i întunec bucuria de-o noapte. Mai ales că mi-a promis o cafea – cu apă de la ea ! – numai să merg să continuăm sărbătoarea.
– Vine şi Arteziana, şefa noastră !, am auzit-o pe o a treia.
Nu avea nici cumpănă, nici roată. Era o cişmea ruginită. Până şi ea îşi uitase rostul pe lume. Acum, fiindcă funcţiona, se mira că mai există. Am întrebat-o de unde nedumerirea care i se citea în apa care curgea aiurea. Care se irosea.
– Am fost vândută la fier vechi. Cândva, odată cu ţara. Pe mine m-au ales să fiu emblema ei. A României. Am rămas aşa, ruginită, secată, nebăgată în seamă, umilită.
– Şi-acum?
– Şi- acum mă uit la toate fântânile astea bete. Va veni vremea când iar vor muri de sete. Nu este departe timpul când vor avea pe sufletul lor nu apă, ci nămol. Nu e departe nici vremea când şi găleţile  vor fi furate. Cum s-a întâmplat, cum se întâmplă cu toate în ţara asta.
– Cum de s-au îmbătat cu apă rece ?
– E apă plată, cumpărată de la mall.
– Facem cinste cu apă ! Vino şi tu cu noi, să vezi cum până şi zorii se adapă!, îmi întrerupe dialogul fântâna cu cumpănă care se bălăngănea între vremurile de ieri şi cele care vor urma.
Am plecat după ea. Rând pe rând, fântânile – cu cumpănă, cu roată, cu sau fără găleată, cu lanţuri ruginite sau nu – mi-au luat-o-nainte. Timpul trecea… Numărul lor se împuţina.
A mai rămas una. Arteziana. Am întrebat-o dacă poate să-mi dea o cafea.
– Ţi-aş da, dar nu mai am apă.
Vremea fântânilor îmbătate cu apă rece trecuse. Cişmeaua tăcea. Nu mai curgea.
Rugina se-aşternea, din nou, peste ea…

You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.

Leave a Reply

*