File pentru o istorie trăită „pe viu”: Privind – fără mânie – spre un an de PANDEMIE! (V)

Luiza Rădulescu Pintilie

Pandemia de coronavirus continuă să facă istorie la nivel planetar, influenţând, de mai bine de un an, ţări şi comunităţi, dar mai ales destine individuale.
Omenirea a mai trecut prin numeroase epidemii şi pandemii, iar istoria acestora a ajuns până la noi şi pe baza mărturiilor rămase înscrise în documente de arhivă, în presa vremii sau transmise din generaţie în generaţie.
Istoria pandemiei de coronavirus e în plină desfăşurare. Trăită „pe viu” de la un capăt la altul al lumii. Scriindu-se sub ochii noştri, uneori în cel mai dramatic mod cu putinţă. Iar presa are, fără îndoială, obligaţia sa de a fi „cronicar” al acestei istorii, mai ales pentru cei care vor vrea să afle, peste timp, cum s-a scris cu adevărat această istorie.
Ce urme a lăsat deja pandemia de coronavirus -după mai bine de un an de la declararea ei oficială de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi înaintea unui al patrulea val despre care se vorbeşte din ce în ce mai mult- ne-am propus să aflăm adresând aceleaşi întrebări unor oameni cu vârste, preocupări şi experienţe de viaţă diferite. Iar pe parcursul câtorva numere ale ziarului PRAHOVA v-am prezentat -astăzi încheindu-se acest demers jurnalistic -opinii şi mărturisiri, date certe şi speranţe exprimate dinspre medicina şi domeniul situaţiilor de urgenţă- cele aflate din prima clipă în zona „de foc”, şcoală şi biserică, economie şi ocuparea forţei de muncă, o generaţie de liceeni aflată într-un moment crucial de viaţă, politică, armată, evidenţa persoanelor şi, bineînţeles, presă, cultură şi istorie. Trăiri personale şi decizii asumate în numele responsabilităţilor oficiale. File încă „la cald” pentru „memoria” arhivelor de mai târziu!
1. Cum aţi traversat toată această perioadă de pandemie şi care a fost sentimentul dominant pe care l-aţi încercat ?
2. Ce v-a lipsit cel mai mult în tot acest timp?
3. Dacă admitem că fiecare încercare la care ne supune viaţa ne lasă şi o lecţie de învăţat, care este în plan personal această lecţie ?
4. Fără a căuta vinovaţi şi vinovăţii, consideraţi că există cineva care ar fi putut influenţa în bine tot ceea ce au însemnat pandemia şi consecinţele sale în viaţa fiecăruia dintre noi ?

• Loredana Mocescu, educator parental; antrenor de emoţii buclucașe:

Mulţumesc Universului pentru că a permis să mă opresc la timp din alergatul după multe, după totul şi nimic, după fata morgana a vieţii imaginate, idealizate

1. Pentru mine sentimentul a fost de eliberare, de bucuria de a se fi oprit toată goana, am simțit acel respiro, acel moment pe care îl așteptasem de prea mult timp, dar nu îndrăzneam să spun STOP, PAUZĂ, CU MĂSURĂ, acel moment de a mă opri, în sfârșit, pentru a-mi trage sufletul, înainte de a fi prea târziu. Cred că sub ritmul accelerat sub care se petrecea și trecea viața mea m-ar fi omorât mult mai devreme și mai surprinzător decât mi-aș fi imaginat. Iată că am primit un mesaj global de a ne opri, de a ne regăsi, de a sta cu noi, de a reflecta ce este viața față în față cu moartea, o șansă uriașă, chiar dacă înfricoșătoare. Această stare s-a corelat minunat cu toate imaginile pe care le vedeam despre Sfânta mamă, Planeta Pământ, care a respirat și ea odată cu noi. Cele două luni de stare de urgență au așezat în ființa mea starea de recunoștință pentru că trăiesc pe această frumoasă planetă alături de alți oameni.
2. Eu am simțit ce am primit, nu ce mi-a lipsit, viața avea un ritm atât de alert înainte de pandemie, încât mi s-ar părea ipocrit să spun că mi-au lipsit prietenii, rudele, etc pentru că nu aveam, nu îmi făceam timp suficient pentru a-i întâlni și când ne vedeam discuțiile erau superficiale, pe fugă…
3. Am învățat despre reamintirea celebrării vieții, a oamenilor, a timpului, am învățat despre a spune mai des “sunt recunoscătoare”, mi-am reamintit despre plăcerea de a purta discuții filozofice despre viață și despre moarte, depre ce lăsăm să moară odată cu acest virus și mulțumesc Universului pentru că a permis să mă opresc la timp din alergatul după multe, după totul și nimic, după fata morgana a vieții imaginate, idealizate.
4. În opinia mea nu există vinovați, a fost ceva nou pentru noi și fiecare și-a activat propriul sistem de supraviețuire, care a adus cu sine reacții adaptative doar, nimeni nu poate în supraviețuire să aibă reacții și comportamente cu măsură, sens și scop, cu adevărat, ci fiecare face ce poate cu ceea ce are sădit în propriul sistem. Dacă fiecare dintre noi a văzut și ce a primit odată cu această pandemie, nu doar ce a lipsit, simt că scopul nevăzut al acestei pandemii a fost atins.

• Marian Ţănău, masterand în anul II la UPG Ploiești, programul de studii „Concepte și Strategii de Comunicare Interculturală”:

Sentimentul dominant pe care l-am experimentat în această perioadă grea din istoria umanităţii a fost anxietatea

1.Sentimentul dominant pe care l-am experimentat în această perioadă grea din istoria umanității a fost anxietatea. În lunile martie și aprilie ale anului 2020, ceasul societății parcă a stat pe loc, a încetat să mai bată. Rețelele sociale au fost împânzite de imagini cu străzi goale, de videoclipuri cu oameni care nu puteau să se mai întâlnească, să se mai îmbrățișeze, dar care totuși țineau vie flacăra umanității prin cântecele lor de la balcon, dar și de filmări dezolante, chiar apocaliptice, în care persoane erau aduse de indivizi echipați în combinezon, de„îngeri ai pieirii”, în acele izolete la spital. Se poate crea aici o paralelă între aceste combinezoane și infamele costumații ale doctorilordin perioada epidemiei de ciumă bubonică.
2. Deși am fost destul de privilegiat în această perioadă datorită zonei rurale în care locuiesc, pot recunoaște că mi-au lipsit cel mai mult experiențele din facultate, conexiunea socială cu profesorii, dar și cu toți colegii mei. Cu prietenii mei cei mai buni reușeam să mai mă întâlnesc, de câteva ori pe săptămână, la magazin, iar libertatea putea fi asigurată de drumețiile prin pădurea din apropiere. Totuși, din punct de vedere educațional, conexiunea umană lipsea. Zilnic ne întâlneam la cursuri pe platforme precum Zoom sau Google Meets, iar de multe ori singura față pe care o puteam vedea pe ecran era cea a profesorului, bucuros că participam aproape toți la curs, dar trist deoarece toată atmosfera părea artificială, lipsită uneori de energie, de viață.
3. Lecția pe care am învățat-o în urma acestei experiențe a fost aceea că trebuie să ne bucurăm de orice clipă pe care o trăim pe acest pământ. Lumea în care trăiam înaintea pandemiei era acaparată de așa-numita „epocă a vitezei”. Totul decurgea pe repede-înainte, oamenii trăiau deconectați unul de altul și erau prinși în rutină. În alte cuvinte , individul nu știa să mai aprecieze tot ce îi este oferit în viață. Odată cu venirea acestei stări de urgență, globul a înghețat, iar omul a fost nevoit să se izoleze alături de familie. Această nouă existență m-a făcut inclusiv pe mine să deschid ochii și să apreciez din ce în ce mai mult momentele petrecute alături de cei dragi. Am învățat să mă bucur din nou de apusuri, de peisajul impresionant din jur, dar și de faptul că sunt iubit și că iubesc.
4. Sunt de părere că mass-media putea face o treabă mult mai bună în receptarea efectelor pandemiei asupra societății. Presa a preferat să discute obsesiv despre numărul tot mai mare de morți sau infectați de COVID-19, cazurile pozitive ale persoanelor vindecate trecând pe un loc secundar.Totodată, în timpul pandemiei, s-a putut observa că unele reportaje ale posturilor de știri au fost contradictorii (odată cu trecerea timpului) și că au fost realizate doar pentru așa-zisa „exclusivitate”. Dacă autoritățile sau presa colaborau mult mai bine și transparent cu publicul (nu doar din spatele unor birouri sau pupitre impunătoare),iar accentul era pus pe pozitiv, nu pe negativ, această perioadă pandemică nu avea un efect atât de marcant asupra psihicului colectiv.O informare sobră, fără sentiment, a infectărilor, a locurilor ocupate la ATI și a morților, dar și anunțarea a tot mai multor restricții fără a fi scoasă în evidență vreo îmbunătățire față de lunile precedente nu au ajutat de asemenea în această situație, ci mai mult au creat stres, anxietate și furie.

• Prof. Viorica Răduţă, scriitoare:

Starea de la început a fost dublată de frică, dar pe traseu oboseala a bătut-o şi isteria s-a mutat în boală

1. Pandemia a transformat şi timpul, chiar trecerea, uneori în moarte, din păcate şi pentru urmaşii celor „goi” din mormânt, neaşezaţi sau aflaţi între lumi dacă liniştea nu i-a ajuns, lipsiţi de cele creştineşti cum sunt. Zilele au împietrit o perioadă şi am găsit în tran/scrierea stării trăite, volumul de poeme deja publicat, o scurtă ieşire. Dar a venit prelungirea şi iar prelungirea stărilor de…alertă, a pericolelor răspândirii virusului, a veştilor întretăiate, adesea confuze etc. Omului îi este greu să trăiască nesfârşitul. M-am întâlnit cu această senzaţie nefirească pe timpul lui Ceauşescu şi tot fundătură logică şi psihică era. Ceea ce, însă, mi s-a părut mai greu de înţeles , deşi pare vechitura vechiturilor „tiparul”, este că aproapele meu, individual sau „global”, poate hotărî şi folosi puterea, ştiinţa chiar, câtă are, pentru supuşenie totală, fără vreo interogaţie. Fătul acestei avalanşe de măsuri a fost gemelar, doi copii lipiţi între ascultare otova a cerinţelor de sus şi nesupunere, agresivitate, sfidare i-logică în această criză, aducătoare de distanţă, fake news, impostură. Gemenii abia mai respiră, unul în altul, nevoiţi la acelaşi „aer”. Continuă un iureş de măsuri, de concluzii, de ştiri ş. a. m. d., care destramă prea multe din jurul nostru. Şi am realizat că există lume la fel de opacă la comunicare, ca şi la adevăr, în orice vreme, aşa cum nicio lipsă nu te împiedică să proiectezi totul dincolo de distanţă/interdicţie, ca într-un laborator alchimic, o apropiere-comunicare umană şi mai adâncă. Poate prea…
2. Mi-au lipsit întâi prietenii, de aproape. Apoi o circulaţie normală, nu una cu mari restricţii, chiar interzisă sau condiţionată excesiv (!?). E ca şi cum ai vedea cum îţi creşte copilul într-un spaţiu virtual şi nu poţi interveni. Au lipsit şi multele evenimente artistice, cum ar fi târgurile de carte, care mai înviau autorul şi cititorul autentic. În plus, rezultatul, instalarea superficialităţii, cum s-a petrecut pentru mulţi cu şcoala online, s-a dezvoltat pe o educaţie cu bacteria înăuntru de mai multe decenii. E greu să re-instalezi adâncimea. „Grota Miresei”, metaforic vorbind, a…dispărut.
3. Lecţia pandemiei aduce în prim plan o „tristă figură”, cam veche pentru actualităţile noastre. S-a acutizat „mahalaua”, s-a întins şi s-a lărgit pentru acest zeuşor făcut din amestec de agresivitate, prostie sau pseudocultură, dorinţă de a dicta celuilalt chiar viaţa şi, mai recent, moartea. Şi cum nu doar necazul, nici bucuria nu trebuie să ajungă obligatorii mahalaua cea inconştientă, dar mereu hotărâtă, devine cea mai…comunicativă. Acest personaj înfloreşte, se îmbogăţeşte, înverzeşte şi face pui oriunde te-ai uita, de la televizor la ştirile scrise, de la şosea la instituţii, de la cârciumă la mall sau supermarket, de la bloc la casele rezidenţiale etc. cornul de drac împunge bunul simţ, tot mai rar. Nesimţirea este obicei deja învechit de câteva decenii, dar cu pandemia a găsit arătura proaspătă, unde a şi însămânţat. Da, îmi lipseşte la aproapele meu simplul bun simţ.
4. La întrebările despre pandemie există deja multe răspunsuri, dar unul e sigur. Starea trăită a fost grea. Prin intensitate şi continuitate. Multiplele contradicţii, explicaţii, noutatea virusului şi răspândirea lui nemaiîntâlnită, rezultatele de cercetare ştiinţifică sau propaganda, accentele de supunere sau nesupunere la restricţii, abordările mass-mediei sau ale diverselor guverne şi organizaţii, chiar mondiale, au dus la măsuri crude, severe, dar şi necoapte. Starea de la început a fost dublată de frică, dar pe traseu oboseala a bătut-o şi isteria s-a mutat în boală. Dacă unii au dat de timp şi s-au apucat de „lucru”, cei mai mulţi au intrat în depresie sau nelucrare. S-a instalat distanţarea fizică şi s-a crezut că doar singurătatea, rezolvată cu mijloacele de socializare atât de stridente astăzi, ar fi problema. Majoritatea, însă, s-a îmbolnăvit de distanţă. E de ajuns să circuli în locuri nevinovate şi omul se fereşte de apropierea …contagioasă. Vezi cum ocoleşte suflarea ca şi cum ar fi exista o respiraţie virală în comun şi pretutindeni. Cred că tocmai distrugerea apropierii umane, introducerea unui spaţiu între om şi om, naţiune şi naţiune etc, ne obligă să circulăm prea mult în noi, iar telefonul, variatele forme de socializare electronică nu au la capăt, tot amânat după dispoziţiile virusului nou, căldura „apropierii”. Cred că lipsa de circulaţie firească, chiar şi pe spaţii mai mici, malformaţia în comunicare, prelungită şi, încă, înfundată, ştirile ca nişte inundaţii istorice duc la o adevărată psihoză a distanţei, din care nu cred că ieşim atât de curând. Relaxările nu sunt sigure, provizoratul lor mai omoară o dată, iar valurile cocoşează şi mai mult „cămila” pe care circulăm, tot mai mult în jurul nostru. De aceea nu caut vinovaţi anume, caut viaţa.

În loc de orice alte concluzii

• Ed Yong, reporter The Atlantic: În ultimul an, oamenii şi-au dorit o reîntoarcere la normalitate şi s-au întrebat când va fi asta posibilă. Dar argumentul meu este că normalul a condus la toată această situaţie. Normalul a creat o lume vulnerabilă, care a devenit mult mai predispusă la o pandemie, dar mult mai puţin capabilă să îi facă faţă. Şi tot normalul ne va lasa vulnerabili în faţa unei viitoare pandemii, o criză care este inevitabilă – întrebarea nu este dacă va fi, ci când va fi.
• Michael Dell – CEO of Dell: Navigăm împreună prin acest nou normal. Şi în timp ce încercăm să ne ajutăm unii pe ceilalţi în orice mod putem, dintr-o dată lumea noastră mare pare puţin mai mică , dar mult mai conectată. Şi pentru asta suntem recunoscători.
• Anthony Fauci, infecţionist : Omenirea a intrat în era pandemiilor.

You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.

Leave a Reply

*