Focul îl stingi cu apă. Dar apa ?!

Luiza Rădulescu Pintilie

Pârjol şi potop. Incendii devastatoare şi ape dezlănţuite, luând drept tribut, şi unele şi celelalte, fără nicio milă, vieţi şi agoniseli de o viaţă. Spulberând speranţe şi încrederea…

De la o vreme, aproape nu e zi în care să nu se abată asupra românilor ori mânia focului, ori cea a ploilor care scot din matcă şi „umflă” ameninţător până şi „firicele” de apă. Imaginea oamenilor privind cu disperare spre case şi grajduri prefăcute în scrum, ori puse cu totul la pământ de furia de nestăvilit a apelor, fugiţi de cele mai multe ori din calea puhoaielor doar cu ceea ce aveau pe ei, nemaiavând nici lacrimi să-şi strige durerea, spune mai mult decât o mie de cuvinte. Oricum, cei mai mulţi dintre ei abia mai pot rosti, într-un amestec de plâns şi de rugăciune, „Doamne, Dumnezeule“… Ca şi cum ar fi venit sfârşitul lumii, inundaţii catastrofale au răscolit ţara de la un capăt la altul, lăsând urme adânci, apocaliptice: oameni dispăruţi, poduri şi podeţe luate de viituri, drumuri rupte sau acoperite cu totul de ape, ajunse deasupra coroanelor copacilor şi a locuinţelor cu etaj, izolând adesea localităţi întregi, garduri şi case şubrezite sau „măturate” de la locul lor ca şi cum nu ar fi fost niciodată acolo, grădini şi terenuri agricole „şterse” de pe harta locurilor urgisite de natură, animale moarte, disperare şi neputinţă . Neputinţă şi disperare. Oameni cu părul alb, rămaşi în bătătura lor, pe care nu o mai recunosc dar nu vor să o părăsească pentru nimic în lume, sau aciuaţi pe la rude, mărturisesc că n-au mai văzut aşa ceva de când se ştiu, alţii retrăiesc coşmarul despre care crezuseră că nu le va mai fi dat să-l trăiască.
Cineva şi-a amintit groaza pe care a trăit-o prin 1998 . Dar atunci era mai tânăr şi a putut-o lua de la capăt… Era anul în care, potrivit unei statistici naţionale, 34 de judeţe au fost afectate de inundaţii, 28 de oameni piezându-şi viaţa şi 22.000 de case fiind avariate. Un an mai târziu, numărul morţilor a crescut la 46, iar celor al caselor avariate s-a dublat . De atunci, necazurile s-au tot repetat…
Fiindcă, din păcate, autorităţile îşi învaţă greu sau deloc lecţiile şi cred că dacă focul se stinge, iar apa până la urmă trece şi ei sunt absolviţi de responsabilitatea măsurilor prin care ar putea stopa sau măcar atenua repetarea unor tragedii. Cel mult mai fac o hartă de risc, mai cârpăcesc un pod şi un drum judeţean, mai duc o maşină de pietriş pe o uliţă, mai proptesc un deal, mai aprobă un ajutor de urgenţă şi cu asta se pot culca liniştiţi şi se pot uita, mândrii de ei, în oglindă! Ba, parcă li s-ar cuveni şi o statuie! Doar promisiunile şi laudele curg şuvoi!!!
Iar tragediile se răzbună şi aproape de fiecare dată lovesc, în acelaşi loc sau în altele, şi mai puternic! Din păcate, victimele rămân de fiecare dată aceleaşi: oameni nevinovaţi! Şi dacă familii încă în putere o mai pot lua cumva de la capăt, bătrânilor care îşi sprijină anii şi amarul în toiag nu le mai rămâne decât să aştepte îndurarea lui Dumnezeu… Ori pâinea şi sticla de apă duse de oameni cu suflet. Cu voce stinsă spun „bogdaproste”, fac o cruce mare şi ridică ochii spre cer, semn că doar atâta nădejde le-a mai rămas… Iar câteodată, răscolitor şi tulburător până la lacrimi pentru oricine care, văzându-i, n-are inima de piatră, strâng la piept câte un „suflet” de căţel ori pisică, pe care au reuşit să-l salveze de furia apelor şi arată cu mâna tremurândă spre grajdul în care nu mai sunt nici oile, nici vaca, nici porcul ori spre locul în care a fost coteţul plin de păsări sau spre cel al grădinii săpată cu greu, ca să rodească în ea ceva „de-ale gurii”… Aici era casa, aici grădina, aici poteca, aici grajdul, aici maşina! Şi peste tot – viaţa unor oameni care s-au gospodărit care cum a putut, ca să aibă linişte la bătrâneţe, ca să nu-şi supere copiii, ca să nu se uite zadarnic în calea celor de la primărie, care nu întârzie niciodată când e să le ceară votul, taxele şi impozitele! Merg şi prin noroaie, şi prin zloată, şi prin arşiţă dacă e cazul să se… sacrifice pentru alegători!
Anul trecut figurează pe locul al doilea în topul anilor în care s-au înregistrat cele mai multe incendii de pe teritoriul ţării noastre – 33.883 de incendii, 6.775 dintre acestea manifestandu-se la locuinţe (20% din numarul total de incendii) potrivit unui raport al Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă. Acum două zile – echipele de intervenţie au acţionat în cazul a 99 de incendii. De altfel, 9% dintre români declară că incendiul este riscul care îi îngrijorează cel mai mult înainte de cutremur sau de inundaţii. Dar focul, cât ar fi de aprig, tot îl stingi cu apă! Oricât de tulbure ar fi, opreşte până la urmă vâlvătăia! Dar apa?!
Apa îşi caută drumul, nu de puţine ori amintindu-şi vadul din care a fost scoasă de balastiere sau alte amenajări de care e plină ţara şi se răzbună revărsându-se cu furie peste tot ceea ce găseşte în cale ! Alteori, transformă susurul pâraielor în rostogoliri dezlănţuite de ape, bolovani şi buşteni, luând vieţi şi speranţe, cum tocmai am văzut în aceste zile! Mai ales dacă păduri doborâte la pământ le deschid şi mai larg calea… dezastrului! Un proverb românesc spune că binele e singurul care îl scapă pe om şi de foc şi de apă. Şi gesturile de solidaritate ale acelora care au dus alimente şi apă de băut sinistraţilor la care autorităţile de la nivel local şi naţional nu prea s-au grăbit să ajungă e, tot în aceste zile, cea mai bună dovadă. Poate că într-un al doisprezecelea ceas – deja trecut, de altfel! – guvernanţii îşi vor aduce aminte înţeleapta poveste despre foc, apă şi încredere. Se spune că, mergând împreună, focul, apa şi încrederea au ajuns la marginea unei păduri ai cărei copaci urcau până la cer şi erau atât de deşi încât nu lăsau să străbată, printre crengile şi trunchiurile lor, nici cea mai mică rază de lumină. Înainte de a -şi continua drumul, temându-se să nu se piardă, focul a spus: „Dacă mă voi rătăci, căutaţi-mă acolo unde e fum, fiindcă oriunde e fum e şi foc! La rândul său, apa le spuse celor doi tovarăşi de drum: „Dacă am să mă pierd, pe mine să mă căutaţi în nori, fiindcă unde sunt nori e şi apă. Pentru o vreme, încrederea tăcu. Apoi rosti cu fermitate: ”Dacă ar fi să mă pierd, pe mine să nu mă căutaţi. Pentru că odată pierdută, încrederea nu mai poate fi găsită niciodată”.
De data aceasta, mă tem că în apele învolburate cu atâta furie, mulţi români şi-au pierdut nu numai agoniseala de-o viaţă, ci şi… încrederea în cei care i-au lăsat, cu indiferenţă şi inconştienţă, şi mai singuri şi mai neajutoraţi în faţa puhoaielor dezlănţuite! Fiindcă focul tot se mai stinge cu apă; dar apa ?!

You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.

Leave a Reply

*