Încă mai există oameni legaţi şi de pământ, şi de stele…

Luiza Rădulescu Pintilie

 

Sâmbătă dimineaţa. Cerul se întinde deasupra uşor limpezit după ce, de zile şi de nopţi bune, norii au scuturat ploi dese şi reci, tomnatice. Ici-colo, câteva petice de albastru clar „sparg” întinderea nehotărâtă a înaltului! Puţini paşi omeneşti ţin drumul, lăsând asfaltul în stăpânirea vitezei maşinilor de tot felul şi a potcoavelor cailor trăgând căruţe încărcate „cu vârf” cu lucernă proaspăt cosită ori cu table şi fiare ruginite. Când şi când, se aud bătăile clopotelor mănăstirii Zamfira ori cele ale bisericilor dimprejur.

Deodată, de după un gard arcuit spre albia pârâului Vărbilău, nu departe de confluenţa sa cu Teleajenul, „umflat„ şi el de la atâta ploaie, se apropie, abia mergând, o femeie. Cu o sapă în mână şi o sacoşă de plastic în cealaltă. Merge de parcă ar sta, rotind uşor capul într-o parte şi în alta. Se uită spre fiecare casă şi se vede că nu curiozitatea o mână, ci dorul de a vedea locuri pe care nu le-a mai văzut de o vreme. Priveşte copacii, florile din grădini şi şanţurile pline de iarbă verde şi pelin. Din când în când, schimbă greutăţile dintr-o mână în cealaltă şi îşi aşază baticul pe cap… Apoi îşi continuă drumul în acelaşi ritm.
O femeie cu o sapă; sunt mulţi anii de când nu am mai văzut imaginea aceasta pe drumul pe care, altădată, dimineaţa devreme şi seara târziu, treceau familii întregi, ori vecini „pe ajutate” la prăşit, la ogorât sau la cules . La „Bombe”, la „Mornel”, „la Vitu”, „peste gârlă”, pe „Vânăta” , lângă „Brătan”, la „Drumul Mare”- locuri ştiute din generaţie în generaţie, dar mai ales de cei bătrâni, cărora le era ruşine să lase pământul pârloagă chiar dacă luau, la vremea adunatului, doar „ce curgea pe apă” şi-şi dădeau ultimii bani pe arat, pe sămânţa de pus în pământ, pentru săpat, cules şi chiria de adus în bătătură bruma de agoniseală…
Pe unii îi ştiam după mers, pe alţii îi recunoşteam, de departe, după voce, atât de des treceau, în sus sau în jos, pe la poarta noastră. Salutau ridicând sapa deasupra capului, se opreau cel mult pentru o vorbă-două, şi-şi vedeau apoi grăbiţi de drum… Chiar şi duminica, nădăjduind încredinţarea că Dumnezeu îi iartă pe păcătoşi după ce toată săptămâna a turnat de sus şi nu a fost vreme bună de lucru… Câteodată şi în zile de sărbătoare, dar nu mai târziu de ridicatul soarelui pe cer… Niciodată însă de Rusalii, că se temeau de trăsnet…
De la o vreme însă – tăcere! Unii s-au stins, alţii au dat pământul la asociaţie, alţii l-au lăsat în voia Domnului, fiindcă nu-i mai ţin puterile să bată drumul, apoi să sape sub arşiţa soarelui, sub bătaia vântului ori biciuirea ploilor, nu o dată lovind cu sapa ca-n ciment pământul aproape împietrit, iar în toamnă abia să strângă un sac-doi de ştiuleţi… Unii au copii şi nepoţi care culeg roşii şi castraveţi prin sere de prin Spania, sparanghel, măsline şi portocale pe alte şi alte meleaguri străine! Ori văd de bătrânii singuri şi bolnavi ai altora, în speranţa unui trai mai bun. Pe-ai lor i-au lăsat în grija lui Dumnezeu!
Sub lucirea soarelui de început de iunie capricios, apropiindu-se, văd mai bine chipul femeii apărută ca de nicăieri şi o recunosc. E din satul vecin şi mersese deja vreo doi kilometri şi jumătate până în clipa în care m-am bucurat să-i spun „Bună ziua!”. Venea din Dumbrăveşti, satul bunicilor şi al tinereţii mamei mele, venea din copilăria mea, în care nu o dată am fost în curtea sa plină de tufe înflorite de gura-leului…
S-a oprit o clipă, am simţit că se bucură la rândul său că mă vede, a înecat-o uşor plânsul când şi-a amintit cum stătea de vorbă şi câte o oră cu buna mea mamă şi cum încă nu-i vine să creadă că nu mai e, apoi mi-a răspuns, înainte de a o întreba, că se duce la cimitir, să cureţe mormintele năpădite de buruienile crescute „ca din apă” după atâtea ploi… „Am socrii îngropaţi aci, la Sfârleanca, şi, dacă îmi ajută Dumnezeu, vreau să fac oleacă de ordine pe morminte, că aşa se cade”, adaugă cu vocea stinsă şi cu privirea dusă spre trandafirul galben, urcător, pe care l-a zărit dincolo de gardul curţii noastre. „Ce podoabă de la Dumnezeu” , o aud spunând din nou, grăbită să plece, adăugând ca şi cum ar fi vrut să-şi ceară iertare: „Dacă stau pe loc, parcă nu mă mai ţin picioarele, dacă merg, mai e cum e”… Apoi chiar plecă, întrebându-se ca pentru sine: „Unde mi-o fi, Doamne, tinereţea, când răsturnam pământul şi aş fi luat-o de la capăt?!” O vreme am continuat să o văd mergând la fel cum venise: ca şi cum ar fi stat. Cu sapa într-o mână, cu şacoşa albă, din plastic, în cealaltă… Şi mai avea ceva de mers până la cimitir! Au însoţit-o, de vreo două ori, glasul clopotelor bisericeşti şi cel al gândului meu „Precum în cer așa și pe pământ”… Fiindcă exact cuvintele acestea, desprinse din rugăciunea împărătească, mi s-au părut a aduna în ele toate înţelesurile imaginii femeii cu sapa ţinută strâns într-o mână şi privirea ridicată, la două-trei vorbe, sus, spre cer. Ţăranul e legat şi de pământ, şi de cer, spunea adesea bunicul meu, Anghel Gheorghe, şi nimeni nu trecea fără să se minuneze de grădina în care muncea fiecare petic de pământ. Îngenunchea lângă brazdele aliniate cu sfoara şi pământul mărunţit între degete, lângă butucii de viţă-de-vie şi lângă cuiburile de porumb şi de fasole, altoia meri şi peri şi mulţumea lui Dumnezeu pentru crengile aplecate până la pământ sub greutatea cireşelor de mai. Când nu ploua, căra apă cu colibiţa de la fântâna „de la fermă” şi o punea uşor la rădăcina fiecărei plante, ca să-i potolească setea şi să dea în rod… Făcea toate după rânduiala unui calendar bisericesc care era prins la vedere, în patru piuneze cu capetele mari şi rotunde, în peretele mereu primenit cu var alb, dar mai ales după acela al cerului… „Nu ne lasă el, bunul Dumnezeu; ştie când să plouă şi când să dea căldură. Când să înflorească pomii şi când să coacă grâul, pentru pâine şi colivă şi porumbul pentru mămăligă… Da’, câteodată ne mai şi lasă, că tare ne-am mai înrăit!”, spunea adesea, cu o voce blândă, pe care n-am auzit-o niciodată ridicată, nici măcar atunci când, după toată munca, nu se alegea cu mai nimic… O lua de la capăt, cu nădejdea că, totdeauna, după zilele mai rele vin şi acelea mai bune, pentru cine nu se dă bătut şi nu îşi pierde credinţa… Şi a iubit atât de mult pământul încât, rupt pentru o scurtă vreme de el, ca să-şi caute de sănătate într-un mare oraş în care îşi avea trei copii, a cerut, „cu limbă de moarte”, să vină la casa şi la grădina lui… La dudul de la poartă şi la viţa-de-vie căreia îi strângea „lacrimile” la fiecare tăiere de primăvară ca să-şi „vindece” ochii.
…O femeie cu o sapă, mergând, ca şi cum ar fi stat, ca să cureţe mormintele acoperite de buruienile crescute din apa ploilor bogate din acest început de vară care seamănă cu vremea de octombrie… Aşa cum se cade după rânduiala credinţei pomenite din străbuni şi a respectului faţă de cei duşi… Picioare îmbătrânite sub trecerea anilor, ţinând greu, în galoşii din cauciuc, firul drumului de asfalt. Priviri ridicate, însă, luminoase şi cu nădejde, spre cerul credinţei. Încă mai există, din fericire, oameni legaţi şi de pământ, şi de stelele din înalturi. Ei înşişi stele pământene, care luminează până şi ziua…

You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.

Leave a Reply

*