Întârziată scrisoare către Moş Crăciun

Luiza Rădulescu Pintilie

Pierdută printre multele ştiri ale zilelor, mai toate apăsătoare, derutante şi răscolitoare, s-a strecurat şi cea potrivit căreia Moş Crăciun a început să primească scrisorile copiilor din lumea întreagă, la un oficiu poştal din vechea aşezare Himmelfort – Germania, străjuit de arborii unei falnice păduri. Şi mi-am amintit, din nou, că eu, copil fiind, nu i-am scris niciodată o scrisoare Moşului aducător de daruri. Poate pentru că am crezut mereu în promisiunea dragilor mei părinţi că şi în sătucul nostru mic, de pe Valea Slănicului, de peste „gârla” Vărbilăului, Moş Gerilă – cum îl ştiam atunci – va ajunge, oricât de grea ar fi iarna, la toţi copiii cuminţi. Şi ajungea… Nechemat prin rândurile pe care le-aş fi putut scrie stângaci, cu literele mari învăţate de la tatăl meu, din iubirea căruia pentru cărţi le-am aflat în casa noastră de când am început să înţeleg ce văd în jur.
Iar greutatea iernii stătea, în mintea mea de copil de atunci, doar în nămeţii în care te scufundai câteodată şi până la brâu, în vântul care sufla tăios, în gerul care împodobea ferestrele cu flori albe, în cerul plumburiu prin care Moşul ar fi putut să rătăcească drumul. Cine să ştie şi să înţeleagă bucuria părinţilor mei – la fel ca aceea a tuturor părinţilor de atunci-de a găsi un mănunchi de banane, cu coajă verzuie lemnoasă, ori câteva portocale, cumpărate cu mult înainte şi ascunse în şifonier, printre cearşafurile cu dantelă albă, ca să se coacă, şi temerea că, scotocitoare fiind – şi ce copil nu e aşa ?! – le-aş fi putut găsi ? Îmi amintesc doar uimirea cu care le descopeream, în dimineaţa Crăciunului, venite de niciunde lângă uşa noastră, deşi priveam, în fiecare an, îndelung pe toate ferestrele casei, doar-doar voi vedea sania trasă de reni… Simt şi acum mirosul acelor portocale, niciodată regăsit de atunci chiar şi în faţa „munţilor” portocalii din marile magazine. Am şi acum cărţile cu poveşti pe care le găsem de fiecare dată lângă micile ciocolăţele în polei colorat !
Magia scrisorilor către Moş Crăciun – reintrat în drepturile numelui său adevărat – am trăit-o abia prin copilăria fiicei mele, iar în mirarea ochilor ei şi mai luminoşi când descoperea că i s-au împlinit dorinţele pe care le aşeza pe hârtia cu linii, ca să scrie drept tot literele mari pe care le-a învăţat întâi, aproape am crezut şi eu că Moşul chiar există.
Iar azi îmi îngădui să cred din nou doar cât să îmi închipui că întârziata scrisoare pe care i-o trimit acum va fi descoperită, printre alte sute de mii de epistole, de ajutoarele sale din micuţul oficiu poştal Himmelfort…
Nu îi scriu cerându-i ceva pentru mine. Îmi sunt de ajuns portocalele, bananele, bomboanele poleite, grisinele şi cărţile necerute niciodată printr-o scrisoare, dar primite mereu. Sunt fără de preţ dimineţile de Ajun şi de Crăciun de atunci, venite la timpul lor, nu devansate la început de noiembrie ca acum şi nici întârziate până e gata să dea colţul plăpând al ierbii. Şi nici nu vreau să uit vreodată emoţia, până la sufocare, a părerii că, o dată, o singură dată, l-am văzut furişându-se pe uşă chiar pe Moş Crăciun, deşi m-am mirat că are pantofi exact ca ai bunului meu tată. Chiar dacă am aflat mai târziu că, actor la Teatrul Popular din Plopeni fiind – ce teatru, ce vremuri, dar am să scriu altădată despre asta – împrumutase magicul costum roşu.
Sper să mă ierte că nu îi scriu de mână, cu litere mari, pe o foaie ruptă din caietul de dictando, dar îl rog să le dea, din nou, ani tineri părinţilor mei şi la fel tuturor părinţilor leat cu ei. Aşa cum erau în fotografia de nuntă: tata – frumos ca un star de cinema, cu gulerul alb al cămăşii răsfrânt peste reverul costumului negru, mama – suavă, învăluită într-o rochie a cărei simplitate părea princiară şi purtând pe cap o coroniţă cu flori mici albe şi frunze de lămâiţă. Sau măcar, celor plecaţi, cum e şi tatăl meu, să le trimită, în visul ceresc, amintiri din tinereţea pe care au iubit-o atât de mult încât au păstrat-o în suflet până în ultima clipă. Iar celor rămaşi, să le aline, măcar în dimineaţa Crăciunului ce va veni în curând, durerile bolilor aninate în crengile întomnatului copac al vieţii lor. Să le şteargă lacrimi pe care nu le lasă să curgă, ca să nu îi supere pe cei ai casei, ci le amăgesc – aşa cum face şi mama mea – cu încrederea aproape oarbă în pastilele colorate de fiecare zi.
…Meteorologii spun că sfârşitul de decembrie va fi al unei ierni aşezate şi că abia din ianuarie vor veni geruri mari şi ninsori. Se-anunţă, aşadar, drumuri bune pentru Moş Crăciun, şi pe cerul de deasupra gârlei curgătoare lângă casa noastră, şi pe cel de deasupra oricărei case de părinţi către care cât de mult îmi doresc să nu rătăcească drumul! Eu am să aflu în ochii mamei mele – singurii care îi rostesc dureri adesea prea adânci şi părerea de rău că nu mai are puterea tinereţii – că, adus de această întârziată scrisoare, Moşul a găsit şi curtea noastră, cu un brad înalt, înrădăcinat de părinţii mei odată cu prima cărămidă a casei. Sau, poate, în crenguţele de măr aduse înăuntru, ca să înflorească chiar de Ajun, cum mama a văzut în casa părinţilor săi şi a bunicilor mei şi a adus, apoi, şi în casa noastră, drept „zestre” de suflet, de bucurie, de amintire…

You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.

Leave a Reply

*