„La Dan” găsești de toate, mai ales lipsă de respect

Giorgiana Radu

 

Zi de joi complicată. Mai ales din pricina oamenilor. România are un deficit uriaș de oameni, de oameni de omenie.
La șapte dimineața constatăm o pană de curent. Muzeul Pietrei e singurul care n-are energie electrică. Culmea, se întâmplă fix la o săptămână după un episod similar. La ora opt sun la deranjamente, după ce meșterul Adi n-a mai reușit să „păcălească” butoanele tabloului, care, la câteva mișcări sus-jos, curentul fără de care bunicii și străbunicii noștri au trăit mult și bine, începea să alimenteze laptop-uri, becuri, hidrofoare, lăzi frigorifice, betoniera utilizată la construcția Bisericii din Livadă etc.

La zece și jumătate plec cu Luciana la Urlați, unde are întâlnire cu o doamnă profesoară pe care o prețuiește și cu care rezonează sufletește. Înainte de a porni la drum, mai sun o dată la Electrica, încercând să aflu dacă avem șansa, ca și data trecută, ca un echipaj să ajungă în timp rezonabil la noi. Cel mai probabil după ora 12.00, mi se spune. Sunt multe cazuri și, constat eu, oameni puțini. Probabil, fiind singurii din comună fără curent, n-a părut o extremă urgență, când alte sate erau afectate în totalitate. Așa este, dar fiecare dintre noi gândim prin prisma urgențelor noastre, apoi ale altora.
Tot o urgență m-a dus în parcul din Urlați, unde ușa locului de interes pentru mine era încuiată. În curtea bisericii, lipită de parc, era ceva mișcare. Astfel că am cerut sfatul unui om care trebăluia pe acolo. El m-a îndrumat să merg la doamna care vinde lumânări. Doar ea mă poate ajuta. Îmi face întotdeauna bine intrarea într-o biserică, dar nu când se ține o slujbă de înmormântare, chiar dacă n-am nicio legătură de suflet cu cel/cea care pleacă pentru totdeauna. E un sentiment apăsător, care mă răscolește, și de care încerc să mă țin la distanță. Doar că de data aceasta n-aveam alternativă, așa încât am căutat-o pe doamna indicată, care a fost într-adevăr amabilă.
Cu gândul la ce lăsasem acasă am mers la magazinul știut, nu doar de urlățeni, „la Dan”, unde găsești de la becuri, șuruburi, uleiuri de „detoate”, detergenți și alte minunății. E un magazin unde soțul meu, poetul Lucian Avramescu, mergea frecvent, pentru mărunțișuri electrice și sticle transparente, de trei sferturi, pentru palincă. În urmă cu trei săptămâni cumpărasem de aici 50 de astfel de recipiente (atâtea mai aveau) și mai comandasem 200.
Mi s-a dat un număr de telefon și mi s-a spus că săptămâna următoare miercuri-joi, le voi avea, dar e bine să sun înainte. Ceea ce am și făcut, doar că nu mi s-a răspuns. Am mers totuși acolo, dar era închis, din motive de concediu, până pe 8 august. Nimic anormal!
Astăzi (joi), am mers din nou să văd ce se întâmplă cu comanda mea. În magazinul acesta, mai mereu aglomerat, care înțeleg că e un business de familie (foarte bine!), vând cam patru persoane, doi bărbați și două femei. O întreb pe prima doamnă care mi se arată și care servește un client, pentru a ști dacă să mai stau sau nu. Îmi spune că Dan știe, să-l aștept că „e la birou și vine în cinci minute”, strigând către colegul de tejghea că „domnișoara a comandat niște sticle, dar să vină șefu”, care înțeleg că i-ar fi soț. Domnul o aprobă, deci aștept. Între timp se mai plimbă o altă doamnă pe acolo, dar nimeni nu știe nimic. Deocamdată.
Nu trec cinci minute, nici zece, ci vreo douăzeci. Magazinul neaerisit se umple de oameni, așadar ies să-i răspund soțului meu la un mesaj și să-l sun totuși pe domnul Dan. Tăcere. Intru din nou. Vânzătorii, trei, se plimbă din stânga în dreapta, răspunzând cerințelor clienților, în timp ce eu încep să devin aproape penibilă, constatând cum stau acolo, de parcă aș cerși acele sticle, dacă s-ar găsi în magazin, până ce doamna minionă care se perinda cu treabă între tejghea și magazie (cred) îmi spune că n-au adus de fapt nicio sticlă. „Nici nu erau trecute pe comandă!”. Apoi i se dezleagă limba și domnului care o aprobase pe cea care mă pusese să aștept, întrucât ea nu știe nimic. De fapt, ea era cea care știa, care se ocupă de aprovizionare. ”Ea se duce la marfă, dar n-a adus. Luați din altă parte”. Și, de ce nu mi-a spus? Era atât de greu să infirme sau să confirme? „Așa e ea, mai…”, și schițează un gest sugestiv.
Apoi mi-am amintit că domnul căruia îi comandasem sticlele mi-a spus atunci că soția lui se ocupă. În consecință, doamna (i)responsabilă cu aprovizionarea vinde gratis neseriozitate, la magazinul unde credeam că am întâlnit oameni serioși. ”La Dan”, găsești de toate, iar lipsă de respect față de client, din belșug. Marfa aceea o plăteam, nu o primeam de pomană. Iar jumătatea de oră petrecută într-un magazin înghesuit, unde doar eu și un cetățean, din 10 inși, purtam mască, putea fi redusă la un minut în care mi se spunea un simplu „NU”. De ce a fost nevoie de atâta tam-tam, pentru nimic? Din răutate, poate, lipsă de educație, bun-simț. Nu știu.
Pe fondul acesta mă sună doamna Luiza Rădulescu, redactor-șef al ziarului Prahova. Realizez atunci că n-am trimis materialul soțului meu la redacție. De fapt, nici nu prea aveam cum, fără curent, fără internet. Însă puteam s-o anunț, ca de multe ori, să preia dumneaei un articol de pe AMPress. Doar că plecasem de acasă în grabă și cu grija celor lăsate. Dar, asta nu mă scuză. Am și eu „neajunsurile” mele.
Întoarsă acasă, aflu de la soțul meu, care n-a „stat degeaba”, că o echipă de la Electrica va veni după ora 16.00. Așa-i spusese primarul, pe care-l rugase, prin sms, să vorbească el cu ei, poate are mai multă autoritate. Au ajuns pe la 17.45, au schimbat o siguranță. Totul a durat cinci minute. Au fost prinși la Urlați, apoi la Trenu, apoi…De fapt, sunt puțini, prea puțini, ca în orice domeniu. Dar, măcar au răspuns solicitării noastre, nu ca alții, care pasează nu-ul de la unul la altul, umilindu-te pe banii și timpul tău.
Sigur că tot ceea ce am povestit aici sunt fleacuri, în raport cu marile probleme ale noastre, ale fiecăruia dintre noi. Doar că aceste fleacuri arată cum ne raportăm unii la ceilalți și, mai mult de atât, arată de ce ne aflăm la nivelul la care suntem. Din cauza unor oameni mici, care nu-și doresc să crească mari.

You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.

Leave a Reply

*