Linia frântă deschisă, ţara înfrântă – închisă

Florin Tănăsescu

 

Mă îndrăgostisem, ca orice elev, de Mediatoare. Era nu doar deşteaptă, ci şi înţeleaptă. Intuiţia ei feminină ghicise pasiunea mea. Era între noi un fel de joc al privirilor. Despre „Jocul privirilor”,  cineva chiar a scris o carte. Dar, nu asta contează!
După cum nu contează nici dacă ridici ochii în ţara asta, în care bisectoarele comandă. Bisectoarele dirijează. Bisectoarele politice – maneliste – ariviste ordonă: „România, culcat!”.
– Fereşte-te ca dracu’ de tămâie de ele!, au fost ultimele cuvinte ale domnişoarei Mediatoare, care a plecat luându-şi bun rămas de la „Linia frântă închisă” şi „Linia frântă deschisă”. Ca o fractură.

Am întâlnit multe linii geometrice pe curba de nivel a ţării, aflată – senzaţia mea – mult, mult sub nivelul mării.
Mi-au fost şi îmi sunt dragi dreptele paralele. Au bun simţ în ele. Se respectă reciproc. Respectă, de asemenea, şi spaţiul geografic unde s-au născut. Cândva, una dintre ele  murmura: „Pe-un picior de plai/Pe-o gură de rai…”. Numai că, tot ea mi-a spus, ruşinată:
– O bisectoare ne-a ordonat să ne întâlnim. Bisectoarea bagă râcă între noi. Ce facem?
– Ziceţi ca ea, faceţi ca voi!
– E greu. E greu în ţara unde oamenii se-nvârt în cerc, unde muntele-i câmpie şi dealul e şes. Unde doar aroganţa iese în relief. Unde România toată e plată. Unde i s-a ordonat Mării Negre să plece şi să revină când vrea ea.
– Când vrea cine?
– O altă bisectoare, care se crede Moise şi desparte nu apele – ci oamenii – în două. Ne uneşte pe noi, dreptele paralele, urăşte unghiul drept, îl ridică în grad pe cel obtuzunghic.
Am plecat. N-am dat crezare paralelei. M-am gândit că, de-atâta singurătate, despărţită pentru totdeauna de sora ei geamănă, s-a ţicnit.
Paralela 45 a ţării mele…
– Mult sub nivelul mării !, aud un glas.
Era „Linia frântă închisă”. Îi zice  Poligon. Figura asta geometrică, de care  făceam mişto – „Ai capul rotund şi mintea în colţuri!” – mi-a spus că bisectoarele te fac din om – neom.
– Eu am avut noroc că nu li s-au pus pata pe mine. Sunt linie frântă, dar închisă.
– Ăsta numeşti tu noroc?
– Măcar nu am fracturi. Măcar nu am dureri groaznice cum are „Linia frântă deschisă”.
Mi-am văzut de drum, cu gândul că şi Poligonul a cam luat-o razna. Să-ţi duci viaţa  sub forma unei linii frânte şi, pe deasupra, şi închise, e ca la puşcărie. Nu-i uşor!
Simt că mă învârt în cerc. Mi-aduc aminte de „Jocul privirilor”. Încerc să vorbesc cu Mediatoarea care mi-a spus cândva: „Fereşte-te ca dracu’ de tămâie de bisectoarele ţării ăsteia!”. O sun. Răspunde:
– Nu te aud prea bine.
– Sunt eu, cel care…
– Străine, nu aud decât durerea conturului României. E ca o fractură – linie frântă – înfrântă deschisă.
Îmi închide. Paralela 45 a României o ia la vale. Se îneacă într-o mare. Nu contează care.
Aşa a ordonat o bisectoare.

You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.

Leave a Reply

*