„Mamă, nu pot să respir!”

Giorgiana Radu

 

De câteva zile privesc cu amărăciune la protestele care se petrec în multe orașe din țară. Sub umbrela protestatarilor, pe lângă oameni care și-au pierdut locul de muncă, oameni afectați financiar, stau adunați destui politicieni care-și fac loc în față, în fața electoratului naiv, călcând pe cadavrele pandemiei, acoperind cu urletul josniciei durerea celor îndoliați. Destui huligani care așteaptă să dea cu pumnul. Destui frustrați.

Dreptul la protest fiind legtim, protestez și eu. Protestez împotriva protestatarilor criminali, pentru că a nega existența virusului, a pandemiei, a refuza purtarea măștii, echivalează cu a fi complice la răspândirea bolii care omoară oameni de toate vârstele.
Pandemia ne-a afectat viețile tuturor, dar cel mai bine îi conștientizăm efectul atunci când se apropie millimetric de noi, de cei dragi. Și e crunt!
Pe 29 martie nu era doar ziua mea de naștere, ci era și ziua mamei mele, căci ea îmi făcuse cunoștință cu această lume. Ziua în care pleca spre spital cu saturație 66, cu toate că, speriată de ceea ce a văzut la televizor și ceea ce auzise, se încăpățâna să rămână acasă. De atunci se află conectată permanent la masca de oxigen, fără de care nu poate sta mai mult de trei minute. I se administrează tratamentul necesar în astfel de cazuri. E speriată, deși simte sprijinul personalului medical, care-i dă încredere.
„Mamă, nu pot să respir! Nu știu dacă mai scap din asta. Aveți grijă de voi, aveți grijă de tatăl vostru”, îmi spune telefonic, gâfâind și făcând pauze dese și lungi. Atât! Răspunde la telefon doar pentru a-mi confirma că e… „bine”, căci altfel e un efort uriaș.
Ca „aparținător” – termen cumplit de rece, pe care nu-l agreez, reușesc să aflu câte ceva, e drept nu atât cât mi-aș dori să știu. Când au timp, doamnele asistente sunt amabile, dar nu dețin toate informațiile, chirurgul Dan Oprea e săritor ca întotdeauna, sprijinindu-ne cu ce poate, iar doamna doctor Violeta Tănase se împarte între mulții, din ce în ce mai mulți pacienți, să-i salveze, să-i ajute să respire. Bolnavii se zbat între viață și moarte, medicii, epuizați și ei, se străduiesc să-i salveze, iar noi, cei de acasă suntem copleșiți. Fiecare suferă în felul său, fiecare rămâne la un moment dat fără aer.
Doar protestatarii anti-mască, anti-medici, anti-vaccin, anti-orice își umplu plămânii cu invective pe care le scuipă inconștient, la întâmplare. Ei sunt cercetați doar de junghiurile răutății, iresponsabilității, ale nesimțirii, căutând popularitate și libertate.
Libertatea o au deja, căci altfel nu s-ar fi putut face văzuți și auziți. Ei strigă, de fapt, libertatea de a muri. Da, fără măști, suflând unul în ceafa celuilalt, fără unele restricții, avem drumul deschis spre moarte. Iar eu simt în aceste zile granița fină dintre viață și moarte. Și alăturând imaginea străzii cu protestatarii vocali și violenți, de imaginea mamei – și a celor ca ea –,
cu masca prin care primește oxigen, spunând că nu are destul aer și nu știe dacă scapă, mă înfurii și plâng, și mă întreb dacă nu cumva unii oameni sunt creaturi demonice, bine camuflate. Dar, ce folos?

You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.

Leave a Reply

*