„Mi-e dor, să mănânc un Mărţişor!”

Lucian Avramescu

 

Martie se suie pe scenă vesel, călcând pe ultimele trepte ale lui februarie ca un balerin cu şubă, la minus douăzeci de grade acum o săptămână, rămas în izmene subţiri și albe, mulate pe gambe și anexele inghinale, la plus douăzeci de grade azi.

Pe acest fond de absorbţie primăvăratică s-a deschis un front atmosferic pe tema Mărţișorului, cu tunete agresive și fulgere care înţeapă adânc tradiţii și obișnuinţe. Se taie Mărţișorul din școli, au anunţat în duet ministerele Sănătăţii și Educaţiei, alarmate de avalanșa a treia a virusului care, plecată din Anglia, de lângă fustele Reginei, ocupă rând pe rând ţările Europei.
Se zice că această tulpină sau rădăcină sau frunză diabolică ar fi cu șaptezeci la sută mai iute în contagiuni ca ”noul” coronavirus care între timp a devenit vechi. În plus ar fi cam pedofilă, dedându-se, după atâta ronţăit carne bătrână, la o bucătărie cu frăgezimi și trufandale. Școala, abia deschisă, ar deveni un vesel balamuc de donat mărţișoare la învăţătoare și profesorimea cu fustă, în care înghesuiala ar arunca la coș prudenţele.
Anunţul, emis la prânz, a fost reatractat aseară, de aceleași voci care au simţit că li se retractează un nou transport de voturi.
Adevărul, ca-n Platon, trebuie să fie pe undeva pe la mijloc. O întreagă industrie de fabricat șnururi bicolore și figurine fistichii a ţipat din sărăcia ei comercială, ca la un atentat cu bombă. O înţeleg fiindcă știu o fabricantă din Urlaţi, care toată iarna migălește în chilia ei, cu un singur angajat, ea însăși, figurine cu aţă la care fantezia de care nu duce lipsă produce anual noutăţi. Au înjurat sindical fabricanţii de bijuterii care fac mărţișoare din aur alb și argint. Au rămas liniștite iubitele, amantele care primesc oricum daruri care pot fi limuzine de lux cu șnur sau un apartament cu fir alb-roșu pe mobila italiană. S-au bucurat mamele sărace cu mulţi copii școlari, că nu mai dau banii de cartofi pe nevoia celor mici de a dărui Doamnei, la o concurenţă orgolioasă de prichindei, acest minunat simbol primăvăratic.
Ce se va alege nu știu, fiindcă mai sunt câteva zile de gândiri și răzgândiri. Eu, la AMPress, pe vremea când aveam 70 de redactori (pe 8 Martie împlinim 30 de ani de activitate neîntreruptă, ca prima agenţie de știri cu capital privat înfiinţată în România după ’89), am remarcat că toate redactoriţele mele, care erau majoritare, își vârau în sertare sau în marsupiul poșetelor mărţișoarele primite, de unde nu mai ieșeau niciodată. Ca atare, eu le cumpăram câte o ciocolată mare și acătării, pe care o ronţăiau fericite toată ziua.
Secretara mea, Mihaela, o brunetă ochioasă, la care întârziau și când veneau la mine somităţi și când plecau, audienţele la secretară fiind pe cât de lungi pe atât de neproductive, fiindcă tânăra era topită după blondul ei soţ, îmi amintea cu două săptămâni înainte, printr-o ghidușă strigătură: ”Domnule Avramescu, mi-e dor să mănânc un Mărţișor!” Și-l mâncau de 1 Martie toate angajatele. De 8 Martie, când se nimerește anual ziua celor care au plantat inspiraţie în capul poeţilor, dădeam niște prime, cu diferenţieri – asta e! – pentru cele profesional merituoase.
Mărţișorul vine! Pe picioarele lui cu un ciorap alb și unul roșu, vesel și imprudent, fericit că e și se suie spre pieptul femininelor care îl așteaptă ca șnur sau mângâiere.

You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.

Leave a Reply

*