Mineriadă la Washington

Lucian Avramescu

 

După două zile senine și soare de aprilie la Bobotează, ploaia bate nervoasă cu degetele în acoperiș, ca un om care așteaptă nerăbdător ceva, pe cineva care nu mai vine. Furia ploii mă trimite la imaginile incredibile pe care aseară, până târziu, le-am văzut într-unul dintre cele mai liniștite, aproape patriarhale metropole în care am avut prilejul să poposesc – Washingtonul. Ce am văzut părea o mineriadă.

Asaltul asupra simbolului american al democraţiei spre o așa asemănare m-a dus, speriat și îndărătnic, tras de mână de o evidenţă barbară. ”Minerul” ăla solid care-și suise bocancii pe biroul unuia din mai marii parlamentului SUA, răsfăţat pe spate și mândru ca un hipopotam, dacă ar fi fost o șoșoacă singulară de-a lor, mai treacă meargă, dar exprima o colectivitate abundentă care se scurgea spre Pentagon, băgând sub adăposturi și sub scaune senatorii îngroziţi de ce li se întâmplă. Un ziarist american, de origine română, transmite unei televiziuni de la noi că a văzut cu ochii lui civili înarmaţi mergând spre clădirea democraţiei americane, sfântă până mai ieri. Unde? În singurul oraș american fără arme.
O altă imagine, cu unul care căra fălos pupitrul de la care cuvântau aleșii m-a trimis la hoardele care identificau, în biroul martirului Coposu, o fabrică de bani falși, în făptura de tablă albă a unui modest și banal xerox. Americanii chemaţi de Trump, să facă ordine în vot, fiindcă ”ne-a fost furată democraţia” nefiind el ales pe viaţă, păreau ieșiţi din subterane.
Nu ţin cu președinţii altor ţări, așa cum nu ţin cu o echipă de fotbal din Spania, Germania sau de neunde. E naţionalismul meu îngust sau doar patriotism sangvin. Pot să ţin și să tremur pentru un gol când joacă Petrolul cu Prăbușirea Gheboaia, iar faţă de echipele străine pot nutri admiraţie doar. Îmi plac performeri individuali la care mă uit ca la spectacol, încercând uimiri fără pasiune de infarct. Nu m-am uitat ca atare, decât din curiozitate jurnalistică, la cei doi combatanţi americani pentru Casa Albă, fără să exprim o înclinaţie. Pe Trump l-am găsit cam sărit din acele busolei pentru un tip cu acces la butonul nuclear. Ălălalt, mai cuminte, părea ușor atins de bolile încete ale vârstei, dovadă că la un moment dat n-a mai știut numele adversarului politic, încurcându-l cu al unui fost președinte. America a avut însă, mai mereu, un președinte de poză și alţi doi trei care, sub el, făceau ce trebuie pentru marea putere americană, clătinată zdravăn în aceste zile.
Ceva m-a amuzat trist, recapitulând în minte pașii mei prin Washington, conferinţa de presă de la Casa Albă, unde am stat la un pas de fotoliul care-l cuprindea pe Bush junior, amabil și zâmbitor, vizita îngăduită ziariștilor români la Pentagon. M-a amuzat trist imaginea câtorva demonstranţi care veniseră cu măști anti-coronavirus sub pereţii asaltaţi ai Capitoliului. America a cotizat și cotizează încă în vremea pandemiei, la tragedia mondială, cu numeroși morţi. Din cele peste un milion și jumătate de decese, o bună parte sunt ale unor americani. Un președinte care urlă că i s-a furat măreţia (și-a furat-o singur, urât de tot) a luat mereu peste picior virusul, defilând și sfidând orice recomandare medicală.
Să mergi cu mască anti-Corona pentru a dărâma Capitoliul și a spulbera cea mai solidă democraţie a lumii, ăsta da umor negru.
Azi – când scriu – e Sfântul Ioan, zi onomastică pentru mulţi români, unii intraţi cu numele ăsta în romane sau înscriși pe cruci de război. Celor vii le spun la mulţi ani cu sănătate! Celor duși, între care am și eu câţiva din neam, fie-le ţărâna ușoară! Domniilor voastre, prietenii mei, ca de obicei, buni zori și să vă bucuraţi, chiar sub aversele mondiale, de o zi liniștită!

You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.

Leave a Reply

*