Nicolae Labiş – student repetent la Braşov

Florin Tănăsescu

 

Mergeam printr-o pădure cu tatăl lui Labiş. Căpătase o oarecare încredere în mine şi, învăţător fiindu-mi, mă luase cu el să-mi arate traseul pe care l-a urmat „un prinţ din Levant, îndrăgind vânătoarea”. Prin inimă neagră de ţară pe cale să dispară, treceam. Îmi povestea că are probleme cu fi-su.
– Se visează poet. Eu vreau să îl fac silvicultor. Poate chiar vânător.
– Domnule învăţător, unde vine Levantul?, l-am întrebat, durându-mă în cot de probleme lui cu Labiş Nicolae!
– Levantul, copile, este o ţară – imaginară. Levant – România îi spune exact.

– Uite o cioată. Stai jos! Să aruncăm o privire la codrul de aramă.
Stau şi mă întreb: La ce  gândeşte domnul Eugen, învăţătorul meu?
Se-adună nori. Cred că o să vină o ploaie de argint. Nu-mi convine. „O, cum aş vrea să nu mai vină…” La ploaie fac referire.
– Se aud paşi !, îi spun cu glas tremurând domnului Labiş.
– Stai liniştit, e un poştaş.
O căprioară se uită mirată la noi. O fi plângând, mi-am zis, de mila domnului învăţător care nu se înţelege cu neascultătorul fiu.
– De ce lăcrimează?
– Nu crede ce vezi ! E doar o umbră. Ea, Căprioara din Levant a murit demult.
– Era prea bătrână?
– Numără inelele cioatei ăsteia ! E marcată de singurătate, nesimţire, înavuţire. Marcată de toate.
Le-am numărat. O dată, de două ori, de mii de ori în care sperasem ca acel copac – un paltin era – să nu cadă. 31 am numărat. Fusese plantat la răscrucea anilor 89/90.
În sfârşit, poştaşul ajunge. Răsuflă greu.
-„În tolbă avea multe, multe scrisori. Şi telegrame. Şi cupoane de pensii. D-aia mergea aşa greu”, sigur gândiţi cei care aveţi amabilitatea să mă citiţi.
Nu! Avea motofierăstraie Stihl. Era  poştaş avangardist. Ne-a explicat amândurora că Drujba – adică Prietenia – s-a dus de mult timp pe Apa Sâmbetei în Levantul – România.
– Sunt Stihluri care rad tot. Am şi instrucţiuni de folosire a lor.
Tatăl lui Labiş le citeşte. Poştaşul îmi dă pe furiş o telegramă, pe care scrie: ” Fi-su, Nicolae, a greşit. Nu el a omorât Căprioara. Alţii sunt criminalii!”. Si-a dispărut.
Căprioara – sau umbra ei, că nu vreau să îl contrazic pe domnul învăţător – citeşte şi ea telegrama. Dă iar din cap, semn că este de acord cu ce scrie.
– Plecăm şi noi ! Vine ploaia…, îmi spune Eugen Labiş.
Ploua. Ploua într-una, dar seceta uscase cam tot ce mai înseamnă normalitate în Levant – România. Pe umeri – nu, nu mi se părea- Eugen Labiş ducea umbra Căprioarei.
Azi, Nicolae Labiş este Student la Facultatea de Silvicultură din Braşov. Are, sistematic, restanţe la o materie: „Vânătoare”. E repetent.
Ziarele locale scriu că nu-i plac mistreţii cu colţii de fier, lupii îmbrăcaţi în blană de oaie… Fauna Levantului – României.
Undeva, în Poiana Braşov, joacă umbra unui paltin beat.
– „Tragică beţie”, scrie Nicolae Labiş pe-a copacului cioată.
Acelaşi poştaş îi trimite o telegramă:
– De-ai ştii „Câtă deznădejde paşii noştri poartă”!

You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.

Leave a Reply

*