Nu mă tem că nu se va găsi vaccinul împotriva coronavirusului, ci acela împotriva urii din oameni!

Luiza Rădulescu Pintilie

Am mai scris: pandemia de coronavirus s-a abătut ca o furtună asupra omenirii întregi şi, pentru că a găsit deja fisuri în „nava” aceasta cu care mergem cu toţii în călătoria vieţilor noastre, ne-a îndreptat şi mai uşor spre derivă. Schimbând radical, în lumea întreagă, sub presiunea situaţiilor de urgenţă, viaţa familiilor, activitatea instituţiilor de la cel mai mic până la cel mai înalt nivel, bulversând sistemele medicale, economice, sociale şi chiar de încredere şi credinţă, lăsând în urmă durere, moarte şi multe – mult prea multe – întrebări fără răspuns. Sporind sărăcia şi anxietatea.
Punând lacăt la uşile fabricilor, afacerilor, marilor muzee ale lumii, bisericilor, paradisurilor turistice. Aşezând tăcerea în locul comunicării şi bariere între generaţii. Decretând izolarea. Semănând teamă şi panică. Deschizând, în faţa unui inamic cu totul necunoscut, culoare largi confuziei, dezinformării, indeciziei, vrajbei, greşelilor inadmisibile, iresponsabilităţii, ilegalităţii, fraudei, confruntărilor deschise între autorităţi şi cetăţeni, dezbinării, dar mai ales urii. Şubrezind şi mai mult legătura instituţiilor cu oamenii a căror răspundere o poartă, obligându-i pe unii să se creadă abandonaţi şi batjocoriţi şi fără de speranţă, iar pe alţii să nege până şi existenţa virusului care „a omorât” chiar lângă ei şi să se creadă victime ale unor interese oculte.

Aşa încât valul de solidaritate, de apropiere, de susţinere resimţit la începutul confruntării pe frontul coronavirusului s-a transformat treptat- treptat în „ruperi” de tabere şi învrăjbiri duse până la violenţă. Veşti în acest sens curg din lumea întreagă şi vin obsesiv cu fiecare buletin de ştiri de pe mai apropiate ori mai îndepărtate fronturi anti-coronavirus. Dar, fără îndoială că presiunea războiului dus nu numai cu virusul, ci şi cu toate… comorbidităţile umane, sociale, politice, relaţionale pe care le-a acutizat o resimţim şi mai mult în tranşeele în care noi înşine ne aflăm. Cine mai vorbeşte acum despre medicii – eroi cărora părea că suntem gata să le ridicăm statui în faţa spitalelor şi în pieţele publice şi cine mai plânge când coronavirusul transformă în pacienţi şi purtători ai halatelor nu albe, ci de… astronaut, ba îi „ucide” la fel de fără milă, când spaţiul public e plin de mărturii îngrozitoare ale celor care s-au aflat pe un pat de suferinţă, într-un spital anti-COVID, şi vorbesc nu atât despre lipsă de medicamente, ci de cea de empatie, de minimă informaţie din care să înţeleagă în ce punct se află şi la ce să se aştepte?! Ori ale membrilor familiilor care pretind că au fost plătiţi să accepte ca la cauza morţii celui pe care l-au pierdut să fie trecut coronavirusul?? Sau ale celor care, mai nou, se trezesc declaraţi „pozitivi” fără a fi fost vreodată testaţi sau, la fel de revoltător, când „negativi”, când „pozitivi”, sporind deruta, neîncrederea şi alimentând neacceptarea şi scenariile cele mai şocante cu putinţă ?!?
Cine mai stă să-i numere pe cei salvaţi, pe cei întorşi acasă, la familiile lor, când statisticile sunt atât de discutabile, ba în plus, ba în minus, începând de la cei care diriguiesc Grupul de comunicare strategică – unde ar fi de aşteptat ca „radiografia” situaţiei reale să fie completă şi corectă, până la directori de direcţii judeţene sanitare care nu pot să lege o frază clară despre situaţia din „parohia” pe care o au în răspundere şi, mai ales, până la medici care se contestă şi se atacă între ei, transformându-l pe omul de rând, şi aşa speriat, într-o victimă a fricii înainte de a fi una a coronavirusului?! „Voci”, competenţe şi autorităţi medicale, declarate astfel unanim, la cel mai înalt nivel, sunt demise peste noapte şi puse la stâlpul infamiei, cu acelaşi patos şi cu aceeaşi forţă destabilizatoare în rândul celor care nu mai ştiu de unde poate să vină coronavirusul: de la cel cu care stau în casă, de la cel pe lângă care trec, de la colegul de birou, din rafturile magazinelor, de pe plajă, de la terasă?! Cum să se apare şi cum să meargă mai departe?!
Când o familie a reuşit să demonstreze că mortul său nu a fost omorât de Covid cine îşi mai poate păstra încrederea în autorităţi, în deciziile lor de viaţă şi de moarte?! Când raportul Curţii de Conturi vorbeşte despre fraude de peste 700 de milioane de lei şi afaceri înfloritoare făcute de „băieţi deştepţi”, în contextul pandemiei, inclusiv cu măştilecarene sufocă de atâta vreme faţa, ce dovadă mai elocventă şi mai strigătoare la cer mai trebuie pentru a înţelege că pandemia de coronavirus e periculoasă nu numai prin ea însăşi, ci şi prin efectele sociale şi morale pe care le generează sau le amplifică?!
Când auzi sau citeşti fie şi doar o singură întrebare venită dinspre lumea celor de la care se aşteaptă să găsească soluţii, să vindece, să pună capăt „războiului” acesta în care continuăm să fim, precum cea care a răzbătut recent: „Ce îi dai pacientului dacă nu ai plasmă? Îi dai lumânări, Paracetamol și iconiţe”, ce speranţă să mai ai, chiar dacă ea ar trebui să moară ultima?! Când se politizează până şi o asemenea situaţie dramatică pe care o trăim cu toţii, care a distrus economia, a închis şcolile şi a ferecat bisericile şi, repet, a omorât şi continuă să omoare oameni – inclusiv din rândul politicienilor – cum să nu ajungi să crezi că s-a mers inacceptabil de departe şi să nu-ţi doreşti decât să treacă blestemul furtunii care ne-a bulversat cu totul vieţile?!
Răvăşitoare furtună… Şi în faţa ei, fiecare îşi găseşte scutul său, dar din păcate se găseşte şi descoperit, cu toate sensibilităţile şi fragilităţile sale şi – oricât de greu mi-ar fi să adaug – nu de prea puţine ori şi cu răutăţile, cu ticăloşiile sale. Şi mai ales cu ură. Manifestate la nivel individual şi colectiv. Între oameni care se ştiu de o viaţă, la porţile spitalelor, în faţa ministerelor, în pieţe… Coronavirusul aruncă în fiecare zi încă puţin gaz peste cenuşa rea şi fumegândă deja existentă, fiindcă din păcate există de mult timp în toate straturile societăţii o răutate, o vrajbă, o ură ce aşteaptă permanent să iasă la lumină… Şi pentru mine rămâne de neînţeles de ce acestea reuşesc să strângă mai degrabă oamenii, de ce există o solidarizare în rău şi ură şi nu mă linişteşte cât de cât decât gândul că aproape de fiecare dată până la urmă îi şi dezbină !
Fără nicio ordine anume şi fără nicio generalizare, de aceea în mod voit nu voi folosi pluralul: suntem în punctul în care bolnavi urăsc doctori, doctori se urăsc între ei, instituţii – da, da , instituţii, fiindcă ele nu sunt ziduri, ci oameni, cu toate păcatele lor – s-ar sfâşia între ele, politicieni îşi plătesc poliţe sub stindardul coronavirusului, vecini, colegi se uită mustrător, ca să fiu blândă, la cei pe care i-a lovit acest mare necaz, prieteni devin mai rezervaţi.
Iar asta mă sperie cel mai mult: faptul că acest coronavirus nu ucide doar trupeşte, cu furtună lui de citokine, pe care cei mai renumiţi specialişti nu au reuşit să o stăpânească, vorbind despre coronavirus ca despre o „boală a incertitudinii”, ci faptul că exacerbează ceea ce găseşte rău în om, iar acolo unde nu găseşte plantează cu încăpăţânare! Şi nu mă refer din nou la comorbidităţile medicale – afecţiuni ale inimii, atât de devastatorul diabet, cancere necruţătoare – ci la acelea ale părţii întunecate a fiinţei noastre omeneşti. Aşa că eu m-am împăcat cu gândul că s-ar putea ca niciodată să nu fie găsit un vaccin eficient – deşi în ultima vreme se tot vorbeşte despre semne încurajatoare – împotriva noului coronavirus. Am înţeles de mult timp ceea ce spunea un reputat medic referitor la faptul că virusul a intrat pentru totdeauna în vieţile noastre şi trebuie să învăţăm să convieţuim cu el, să mergem mai departe, să vedem partea bună, frumoasă şi aşezată a vieţii şi privilegiul de a o trăi. Pe mine mă sperie cu adevărat gândul că nu se găseşte un vaccin împotriva urii din oameni! Cea pe care şi coronavirusul reuşeşte să se înstăpânească şi mai bine!
Şi, deşi nu ştiu dacă, în vreun laborator al lumii, vreo echipă de cercetători caută deja sau va căuta un vaccin anti-ura care ne macină atât de adânc şi de devastator, păstrez încrederea că a fost dăruită însăşi structurii omeneşti puterea să „fabrice” în laboratorul său interior căile de imunizare. Şi fiindcă nu ştiu cum să le definesc mai bine, am să închei rezumând ceva din înţelepciunea unei învăţături care circulă acum în lumea facebookului – de care suntem cu toţii atât de legaţi, ba prea mult legaţi – şi care trimite exact la acestă şansă de autoapărare. Înconjurat de discipolii săi, un învăţat primi insultele unor tineri fără a riposta nici la ura cu care i-au aruncat cuvintele grele, nici piatra care i-a lovit obrazul. Iar nedumeririi elevilor săi, intrigaţi de ura cu care maestrul lor era lovit şi nedumeriţi de ce acesta acceptă fără să riposteze pe măsură, înţeleptul le spuse că, de fapt, tot ceea ce reuşeşti să nu primeşti, păstrându-ţi cumpătul, lăsând să se risipească în răutatea şi ticăloşia din care vine, rămâne de fapt al celui care trimite cu gânduri rele. Sigur, nu vreau să spun că e uşor să deprinzi forţa de a nu răspunde urii cu ură şi nici de a o înlocui cu iubire, fiindcă sunt prima care ştiu că nu am dreptate! Dar cred că merită să ne amintim, cât mai des cu putinţă, că iubirea îl face mai puternic pe orice om, iar ura îl ţine la pământ. Inclusiv în faţa coronavirusului!

You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.

Leave a Reply

*