O ţigară pur-sânge pentru Tzara care plânge!

Florin Tănăsescu

 

 

Am făcut demult o pasiune bolnăvicioasă pentru o rudă de-a cuiva. Fumam şi mă gândeam mereu la ea. Este vorba despre o verişoară de-a poetului Tristan Tzara. Pentru a scăpa de viciul ăsta – la pasiune mă refer – , ceea ce puteţi face pentru mine sunt două lucruri: să citiţi Tristan Ţara şi să îmi iertaţi beţia de normalitate pe care am tras-o la Paris cu Tristan. Şi mai e ceva: pe ruda lui nu o cheamă Isolda. Se numeşte România.

Eram la Paris, în cârciuma „Le chien qui fume”. În traducere românească, ” Câinele care fumează”. La o distanţă respectabilă de Ţară, stătea la o masă, Tzara. Poetul fuma, pentru a-şi asorta comportamentul cu numele localului. Am ezitat: să mă duc sau să nu mă duc la masa lui? Să îl întreb ce-i mai face ruda pentru care făcusem o pasiune sau nu ?
– Dar, vă rog, simţiţi- vă ca acasă! Ca în România dumneavoastră. Asta este taverna „Câinelui care fumează”. Exact ca în Ţara dumneavoastră. Rugămintea patronului este să nu daţi fumul în nasul mesenilor!, îmi spune chelnerul, amabil.
Poetul absent – răsfoia cartea „În căutarea timpului pierdut de o Ţară” – ridică privirea. Îmi face semn să mă apropii.
– Trageţi-vă un scaun şi staţi lângă mine!, îmi spune, plin de curtoazie.( Deh, maniere franţuzeşti) Aprindeţi-vă o ţigară ! Restaurantul ăsta – „Câinele care fumează” – este un fel de consulat al României. Legile sunt, oarecum, ca acolo. Mai puţin una: când expiri fumul, să nu îl dai în nasul comesenilor. Este o chestiune de respect.
Scot din aminirea zilelor senine un pachet de „Carpaţi fără filtru”. Poetul tresare.
– S’ il vous plaît, monsieur, îmi daţi o ţigară?
Fireşte că îi las tot pachetul. În suflet mai aveam un cartuş de astfel de ţigări. Ce gust au?
– „Dulce ca mierea este glonţul patriei”, se bagă neîntrebat în vorbă unul, Popescu.
– S-o crezi tu !, îi răspunde poetul. Pseudonimul meu, Tristan Tzara, însemnă Ţară Tristă.
Poetul trage cu nesaţ din Carpaţiul fără filtru. Expiră tacticos fumul, dar nu în nasul oamenilor din tavernă, ci în sus. Iar fumul căpăta o culoare roş – galben -albastră. Şi se înălţă precum tricolorul neamului ăsta. Apoi, căzu pe gânduri.
Un gând mă rodea: să-l mai întreb sau nu despre obsesia mea ?
– Nu mă întreba, îmi spune Tristan, ghicindu-mi ezitarea. Lasă-mă să fumez în tihnă ţigara !
Tzara trage din nou din ţigară. Nu îl expiră. Fumul roş-galben- albatru era în bernă.
Nătângul de mine aştepta. Şi aştepta… Şi aştepta… Probabil că şi dumneavoastră aşteptaţi. Sau poate nu.
Nervos de-atâta aştepare – ştiţi, trecuseră vreo trei decenii de când fumul nu catadicsea să iasă – trec peste politeţe şi întreb:
– Unde e fumul tricolor, Tristan Tzara? De ce nu îl expiri?
– La mine, în suflet. Şi pe retină. Ţigara asta este o ţigară pur- sânge !
Mă uit în ochii lui. Văd lacrima. Văd şi pasiunea mea de-o viaţă. Cu siguranţă şi a multora dintre dumneavoastră.
În ochii lui Tristan Tzara văd Ţara.
„Doamnelor şi domnilor, sunteţi în restaurantul „Câinele care fumează”. Nu este un vis. Aici este o chestiune de onoare şi bun simţ să nu daţi fumul în nas alcuiva”, se aude glasul patronului.
Nu, nu a fost un vis. Dar se întâmpla în Franţa, la Paris.
Există şi în Bucureşti, şi în toată Ţara, mulţi „Câini care fumează”. Câini care expiră cu aroganţă fumul în nasul meu. Şi-al dumneavoastră. Cât despre bun simţ, pe ei scrie doar un cuvânt.
„Inventar” ? Nicidecum. „Închis”!

You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.

Leave a Reply

*