O viaţă închinată boxului (II)

George Marin

Maestrul Emil Popa face parte din categoria acelor oameni care nu se pot opri din muncă. Puterea de a continua vine din iubirea pentru meseria pe care o face. Acum, în prag de 80 de ani, maestrul Popa continuă să pregătească copii și tineri pentru a le hrăni visul de a ajunge tot atât de faimoși precum marii boxeri care i-au trecut maestrului prin mână.

– Maestre, aţi ajuns la Ploiești datorită serviciului. Cum a curs viaţa mai departe? V-aţi distanţat de box?
– Nicidecum! Chiar dacă, la Ploiești, am intrat într-o altă lume, am continuat sportul. Am avut parte de înţelegere și puteam să îmi continui antrenamentele. Am obţinut, ca boxer, categoria I de clasificare. Am boxat și pentru clubul „Rafinorul”, al fostei Rafinării 1 (n.n. de acum, fosta Astra Română). IRCR, întreprinderea la care eram angajat ca tehnician, avea un punct de lucru în incinta Rafinăriei 1, iar locul meu de muncă era exact acolo. În paralel, începusem să mă ocup și de pregătirea juniorilor, înclinând ușor, ușor spre antrenorat. Era prin ’65. Am trecut de la sportiv la antrenor foarte ușor, fără șoc, și cu mare plăcere. Mă bucura tare de tot, ca și acum, să văd cum cresc copiii sub îndrumarea mea, din punct de vedere sportiv și nu numai. Cu mine la colţul ringului, la „Rafinorul”, Titi Tudor a ieșit campion naţional de juniori, iar Vasile Nicorescu a ocupat locul secund. Antrenamentele se desfășurau într-un fel de barăci mai măricele aflate pe locul dinspre stradă și până în cantina rafinăriei. Atunci mi-a venit ideea că ar trebui să facem o sală de antrenament pe locul din spatele popicăriei (n.n. demolată încă dinainte de 1990, ca și sala), lipită de ea.

Trei generaţii: Emil Popa, Titi Tudor, Leonard Doroftei

Am vorbit cu directorul meu și cu directorul rafinăriei – ambii mă cunoșteau, știau deja rezultatele obţinute – și au agreat ideea. Cu muncitorii de la IRCR și cu materiale de la rafinărie s-a ridicat sala de antrenament, cu ring în mijloc, cu tot ce trebuie. În anul următor, în 1973, la campionatele naţionale de juniori de la Brăila, am luat locul I pe ţară, la echipe. Am plecat cu cinci băieţi și toţi cinci s-au întors cu medalii: Leontin Sandu, Ion Sandu, frate-său, Dan Codescu, Gigi Terzea, Gheorghe Ciobanu la „supergrea”. Se înmulţiseră și băieţii pentru că se desfiinţase secţia de la „Petrolul”. La Brăila, Alexandru Vladar, care era antrenor federal în acea vreme, mi-a propus să lucrez la lotul naţional de juniori. Nu am stat pe gânduri și am acceptat imediat. Pendulând între București- unde se pregătea, cel mai adesea, lotul de juniori- și Ploiești am aflat, pe pielea mea, un lucru. Nu oboseala, nu, nu! Eram tânăr, în putere și duceam la tăvăleală, cum se spune. Mai eram și colţos când era nevoie. Cu mulţi sportivi în sală, unii de bună calitate, tineri, cu bune rezultate obţinute și perspective frumoase, alţi ochi stăteau la pândă să îi transfere pe cei mai buni băieţi. Mihăilescu, antrenor la Plopeni, încerca să îi ia pe cei mai buni, care încă erau elevi, și îi momea cu angajare la Uzina Mecanică. Eu eram și membru de partid, mai puteam să discut pe la alte uși dacă era vreo nevoie la club. Așa am potolit tentativa de racolare. Concluzia? Aveam nevoie de ajutor în sală. Am reușit să îl iau, prin detașare, pe un băiat care avea deja carnet de antrenor, Mătăsaru, dar a fost rechemat la locul său de muncă după numai șase luni. Destul de repede după ce am rămas singur, l-am reîntâlnit pe Răileanu. El era antrenor la „Voinţa”. Fără vina lui a trecut printr-o situaţie neplăcută care era să îl coste. Am putut să îl ajut să treacă peste momentul mai greu și, în final, a acceptat să vină cu mine la „Rafinorul”. Dar ce fac cu băieţii care termină școala? Am găsit ajutor la „Uzina 1 Mai” pentru încadrarea sportivilor, dar și pentru înfiinţarea unei secţii de box. Pe lângă faptul că oamenii de la Uzină au îmbrăţișat ideea, nu puteau să nu vadă ascensiunea de care se bucura boxul în ţara noastră. Eram în 1977 și România avea destule rezultate importante în box, la seniori, până la acel moment. Alec Năstac și Ion Alexe fuseseră vicecampioni mondiali în ’74, Mircea Simon a pierdut finala Olimpiadei de la Mondial, din ’76 – l-a bătut cubanezul Teofilo Stevenson, cel pe care nu l-a „atins” nimeni – la „Europene” adunam medalii, așa că se crease o oarecare efervescenţă.

Emil Popa, alături de Titi Tudor, campion al României

– Așadar, aţi părăsit „Rafinorul” și v-aţi mutat cu arme și bagaje la „Prahova”, clubul Uzinei „1 Mai”?
– Nu dintr-o dată. Antrenamentele le făceam tot la sala de la Rafinăria 1. Era oarecum incomod. Am discutat cu conducerea uzinei, cu secretarul de partid, cu conducerea Sindicatului, să facem o sală pentru box. Oamenii cu decizia au acceptat ideea. Mă gândeam să o ridicăm undeva în spatele Uzinei, înspre strada Lupeni, dincolo de fostul teren de fotbal. Dar, Răileanu a venit cu ideea să o facem în spatele Căminului pe care uzina îl avea pe strada Mihai Eminescu. Este sala care este în funcţiune și azi, cea pe care o cunoști. A fost o poveste și cu construcţia ei. A fost proiectată de oameni din uzină, ridicată cu oameni din Uzină, dar și cu ajutorul boxerilor, cu materiale din uzină. Și cu o soluţie tehnică pentru tribunele rabatabile pe care am „cules-o” din Coreea de Nord. A fost oarecum un fel de spionaj, pentru că am făcut fotografii ale sistemului fără ca ei să prindă de veste. Odată ridicată, în ’79, sala a dat campioni despre care vom vorbi imediat.
(Va urma)

You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.

Leave a Reply

*