Oamenii, mereu alţii, mereu aceiaşi. Măştile, doar, le sunt comune tuturor

Giorgiana Radu

 

Oamenii, mereu alţii, mereu aceiaşi. Măştile doar, le sunt comune tuturor. Bucureştii, azi, aa şi acum opt luni, sunt fără de-mbunătățiri, ba chiar mai fără de confort. Apa caldă nu-i, ci doar un pic călâie la orele serii, iar dimineața gheață, taman bună de înviorat. Politicienii și ei sunt aceiași. Suferinzi de boala uitării, instalată brusc după înscăunarea în funcțiile râvnite. Promisiunile au sucombat, dar ce mai sunt ele astăzi?

Castanii n-au fost atinși de pandemie, ba chiar s-au avântat în înălțimi. Tramvaiele uruie ca mereu, transportând călători grăbiți, călători munciți de gânduri și de traiul greu.
Nimic nu s-a schimbat, observ. Dinamismul străzii e același. Doar pașii mei se mișcă greu, adulmecând, parcă, urmele de acum mai bine de jumătate de an. Pandemia ne-a învățat cronometrarea timpului, exactitatea și prețiozitatea lui. Merg, așadar pe șoseaua Colentina, spre Bucur Obor. Dintre blocuri se înalță impozantă, biserica Sfântul Dumitru. Turla e impresionantă, urcă spre cer, depășind vegetația și chibriturile locuințelor.
De ani și ani, în drumul acesta, doar m-am închinat, ca orice trecător. Iată-mă acum în lăcașul pământean al Domnului, de pe Șoseaua Colentina. N-a fost ceva premeditat și nici broboadă să-mi acopăr capul n-am avut. Ci doar ghidată de instinct m-am lăsat.
E liniște! Mereu m-am regăsit în bisericile pustii. Două îngrijitoare șterg praful. O altă femeie mă îndrumă, fără s-o-ntreb, de unde pot cumpăra lumânări. Probabil nedumerirea mi se citea pe chip. Dar nu despre lumânări era vorba. Și nici pe Dumnezeu nu-L căutam. Știam că se află acolo, ca peste tot, în fiecare casă, în fiece ungher.
M-a impresionat imensitatea. Căutând cu ochii în înaltul bisericii, privirea mea se ducea departe, atât de departe că părea că ating cerul. Nu cerul cu nori, pe care-l avem mereu la dispoziția privirii, ci acel cer pe care îl deslușim arareori. Iar sus, pe centura rotundă a interiorului bisericii, care desparte pământescul, de Înalt, scrie cu litere mari, „Dumnezeu este iubire. Cel ce rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu”.
Citind acestea, și privind afară iubirea dintre oameni, e inevitabilă întrebarea: atât de puțini sunt în brațele atotcuprinzătoare?
Cât timp mă dumiresc, unui enoriaș venit în urma mea i se citește o rugăciune. O mamă cu copilul intră, se închină și pleacă. Un cuplu, de asemeni. Eu nu știu dacă să plec, sau să mai zăbovesc. Nu cer multe, de fapt nu cer mai nimic, pentru că El știe ce ne lipsește fiecăruia. Aprind lumânări la morți, și la vii. Schimb câteva cuvinte cu preotul Mircea Ioniță. Ochii calzi și vocea blajină îmi dau încredere. Nu mereu întâlnești preoți cu chip de slujitor al lui Dumnezeu. Mulți au chipul cioplit de pornirile lăuntrice. Se oferă să rostească o rugăciune și promite că va mai închina și altele. Preotul paroh se află zilnic acolo, în întâmpinarea celor ce caută calea spre vindecare, spre împăcare cu ei, și cu Creatorul. Ușile bisericii Sfântul Dumitru din Colentina sunt mereu deschise.
Cândva, le-a trecut pragul și Luciana, dusă de mână de tatăl ei, când ea avea câțiva ani și colindau orașul amândoi. Azi, am pornit pe urmele lor de atunci, cu nădejdea să le fie bine și cel de sus să se îndure de noi toți.
În urmă cu opt luni, am plecat dintr-un oraș sub auspiciul pandemiei, cu neîncheiate și aranjate războaie politice. Astăzi, totul este la fel, doar oamenii ceva mai relaxați, mai puțin temători față de noul coronavirus, care s-a cam învechit și el, a intrat în obișnuințe. Doar biserica Sfântul Dumitru, veche, de la 1839, e nouă pentru mine.

You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.

Leave a Reply

*