Ochii sufletului văd întotdeauna

Giorgiana Radu

Scriem prea mult – îmboldiţi de realitatea strâmbă – despre politicieni și (ne)izbânzile lor. Le creionăm dur sau prea blând originea de partid, îi tragem de mustaţa care amplifică rânjetul nepăsării, rotunjim genunchii silfidelor politicii, în speranţa că vor suferi, prin ricoșeu, crampe de conștiinţă. Da de unde? Interesele sunt prea mari, pentru a se lăsa afectaţi de niște vorbe așternute pe hârtie. „Ursul merge, câinii latră!”. Ne lăsăm duși de valul prezentului care abundă în evenimente sumbre, unele tragice, ne fug ochii la fardul strident al societăţii, și nu suntem atenţi la lucrurile simple din jurul nostru, la oamenii care au cu adevărat ce transmite prin ceea ce sunt și prin ceea ce fac. Un astfel de om am cunoscut în această vară, la evenimentul organizat pe 15 august, de poetul Lucian Avramescu, la Muzeul Pietrei.
Este vorba despre Radu Sergiu Ruba, scriitor și radiojurnalist, nevăzător de la vârsta de 11 ani, în urma unei boli. A venit împreună cu frumoasa și distinsa lui soţie, Nicole. Văzând-o, și admirându-i trăsăturile armonioase cu care natura a înzestrat-o, primul gând care m-a cercetat a fost, de fapt, o părere de rău. Ce păcat, mi-am zis, că soţul ei nu-i poate privi ochii aceștia frumoși. Dar m-am dumirit repede, dându-mi seama că el vede mai bine decât noi, că-i știe frumuseţea de acolo de unde ea izvorăște, de fapt. Ochii sufletului sunt cei care vorbesc cu adevărat despre oameni și despre calităţile care-i compun. De cele mai multe ori, infirmitatea nu e a celui care nu vede, nu aude sau nu poate merge. Mai infirmi suntem unii dintre noi, în superficialitatea noastră. Lipsa văzului e doar un beteșug, compensat prin multe virtuţi. Adesea celor „normali” ne lipsesc cu desăvârșire, pentru că le renegăm, prin indolenţă.
Nu l-am știut pe Radu Sergiu Ruba. Atunci, la praznicul Adormirii Maicii Domnului, l-am văzut ca om și i-am ascultat discursul amplu și elevat. Acum îl știu și ca scriitor. Romanul „Guantanamo”, apărut anul trecut, arată nu doar talentul pentru care a primit numeroase premii, ci și curajul de a arăta găunoșenia instituţiilor statului. Această carte, dincolo de adaosul literar, poate fi o radigrafie demnă de luat în seamă a României actuale. Este reliefat atât de bine politicul, acţiunile serviciilor speciale sunt izbitor conturate, încât rămâne impresia că realitatea a fost transferată pur și simplu între coperţile acestei cărţi.
Un alt punct sensibil, de fapt principalul, în jurul căruia se ţese romanul, este Organizaţia Naţională a Orbilor din România (ONOR), care a întâmpinat și, probabil, întâmpină multe nedreptăţi din partea celor care ar trebui să sprijine o astfel de instituţie.
Radu Sergiu Ruba scrie armonios, tragic, ironic. Ca element unic, pentru mine, care n-am citit biblioteci întregi, dar destul cât să pot face comparaţii, am găsit la finalul cărţii „Toastul autorului”, unde scriitorul închină preţuire și mulţumiri celor care l-au sprijinit în apariţia acestui volum. Înlocuirea prea mult utilizatului „cuvânt al autorului”, cu „toast”, vine din belșugul acestui scriitor.
Ce bogaţi am deveni dacă am descoperi cât mai des oameni de la care să „ciupim” câte o lecţie de viaţă, o poveste, un gest, un cuvânt. Dacă n-am alerga după nimicuri pudrate sclipicios, după bătaia vântului social, dictată de politică și politicieni, după …, am fi mai luminoși, mai imuni la grosolăniile iscate la fiecare colţ de … birou, ghișeu, de cele mai multe ori ”colţuri” bine plătite din bani publici.
Oamenii speciali sunt mai greu detectabili, pentru că ei n-au îndrăzneala de a ieși musai în faţă. Pe ei trebuie doar să vrem să-i vedem, să-i auzim, să-i cunoaștem. Și atunci, câștigătorii vor fi cei care au avut această voinţă și curiozitate.

You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.

Leave a Reply

*