Of, Ofelia, of !

Florin Tănăsescu

 

Întotdeauna avem de ales. Ce culegem, Dumnezeu cu mila !
Pe mine, unul din Anglia, numitul Shakespeare,  m-a întrebat: ”Pe cine salvezi? Pe Julieta sau pe Ofelia?”.
Am dat cu banul. Să aleagă soarta. A căzut Ofelia. Urma s-o opresc din drumul spre biserică (“Du-te la Mănăstire, Ofelia!”, i-a zis poetul) şi-apoi de la moarte. Evident, în cazul de faţă, Ofelia era România.

Recunoscătoare, Ofelia – Românie mi-a zis sărut-mâna. Atunci, m-am simţit stânjenit. Acum, ca un prost.
Mirată de eroismul meu, “Căprioara” lui Labiş a întârziat câteva secunde până să moară. Ar fi vrut, amărâta, să vadă schimbarea viitorului  României- Ofelie. Şi poetul, şi tac-su au făcut o pauză până în versul “Mănânc şi plâng. Ce gândeşte tata?”. Aşteptau.
Agripina, în fuga-i disperată să-şi salveze copilul, s-a oprit. Vă daţi seama ce însemna asta? Să-ţi laşi copilul să moară doar să vezi cum este salvată o ţară ? Este şi asta o alegere…
Vă daţi seama că şi vulturii au făcut boltă, deasupra micuţului, croncănind: “Până la urmă, şi noi avem de-ales. Putem să mai răbdăm, nu-i aşa? Poate s-o schimba ceva pe cerul ţării ăsteia!”.
În timpul ăsta, Ofelia se adaptează perfect la obiceiurile acestui pământ. Perfid Albion? Nu! Nefericit neam românesc.
Prin inimă neagră de ţară treceam şi eu, şi Ofelia. Mistreţul cu colţi de argint se uita… Îl lăsase pe Prinţul din Levant să-ndrăgească vânătoarea.
Vânătorea de iluzii în Munţii Carpaţi…
Cornul suna adunarea! Sevitorii se-nghesuie. Lângă prinţ? Aş! Lângă Ofelia. Deh, şi servitorii au de ales în ţara asta. Mai ales ei!
Alaiul creştea. Unul o ferea de muşte cu evantaiul. Altul îi ţinea trena. Al treilea, cu girofar, era antemergător. Toţi îi cântau osanale. Din ce în ce mai mulţi servitori se plecau în faţa Ofeliei, care prindea aripi.
Şi urca. Lua locul vulturilor. Îşi angaja şi rudele să stăpânească tot ce e de stapânit în ţara asta. Şi de stârpit.
Agripina ? Îşi plângea copilul care, culmea, trăia. Dar, văzduhul era întunecat de servitorii Ofeliei.
Căprioara lui Labiş se împacă şi ea cu soarta. La fel şi Labiş. Mănâncă şi plânge. Taică-su? La nimic nu mai speră. Se-ntâmplă chiar acum, în România.
– Of, Ofelia! Of! Încotro?
– Taci, mă, nu e treaba ta!  Taci şi boceşte-o pe Julieta. Sau, pleacă-te în faţa mea. De data asta, culegi, nu mai alegi.
Alege şi Mistreţul cu colţi de argint să-l omoare pe prinţ. Deh, dacă şi ăsta a ales libertatea!
– Tu ai vrut s-o salvezi pe Ofelia!, vorbeşte Shakespeare. Rămâne să te descurci cu întrebarea: “A fi sau a nu fi”.
– A fi sau a nu fi, ce ?
– A fi sau a nu mai fi ca naţie!, răspunde Julieta, de pe caldarâm.
Ofelia şi slugile cântă: “Noi suntem români!”.
Tatăl lui Labiş,  mângâind  ”Căprioara”,  asculta.
Asculta şi plângea.

You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.

Leave a Reply

*