Pandemia aşază altare de închinăciune la răspântii de viaţă şi de speranţă

Luiza Rădulescu Pintilie

Aproape nu există aşezare în care, la răscruce de drumuri, la hotarul unui câmp nesfârşit, lângă zidurile unei fântâni, la capul unui pod, adică mai peste tot pe unde poartă viaţa paşii drumeţilor, să nu fie ridicată vreo cruce de piatră, din lemn ori bătută în tăria fierului, unele purtând chipuri de sfinţi, altele însemnări şterse de trecerea timpului. Cele mai multe sunt în bătaia ploii, a vântului şi a nămeţilor, pe altele le acoperă, proteguitor, câte un acoperiş din şindrilă înnegrită de câtă vreme a trecut peste ea, din tablă pe care nu a ocolit-o rugina ori, acolo unde gospodari ai zilelor noastre n-au uitat şi de aceste sfinte locuri de închinăciunea din calea trecătorilor, refăcut şi modernizat. Troiţe – stâlpi ai cerului, despre care se crede că le arată oamenilor calea cea bună pe care s-o urmeze şi în faţa cărora, oprindu-se şi spunând o rugăciunea, îşi aduc aproape ocrotirea lui Dumnezeu. Altare sub cerul liber care sfinţesc locul, dar care aşază un strop de sfinţenie şi în ochii, în gândul şi în inima celor care nu trec nepăsători pe lângă ele. Iar credinţa aceasta a ajuns, din generaţie în generaţie, până la noi, cei de astăzi, deloc ocoliţi de încercări ale vieţii, ba aflaţi chiar acum, cu toţii, sub încercarea unei grele molimi- cea a pandemiei de coronavirus, care s-a abătut de la un capăt la celălalt al pământului şi al omenirii.
2altarŞi dacă înseşi bisericile au purtat pentru o vreme lacăt, sub povara restricţiilor impuse de această vrăjmăşie, iar apoi s-au redeschis în condiţii stricte de păstrare a distanţei nu numai între oameni, dar şi în faţa icoanelor şi a celor sfinte, cu siguranţă nu e întâmplător că pandemia lasă deja tot mai multe mărturisiri ale trecerii sale, altare mai mici ori mai impunătoare apărând deja lângă lăcaşurile de rugă şi închinăciune, spre a aduna, sub cupola cerească, credincioşi şi preoţi, rugile şi nădăjduirile lor. Un asemenea altar de vară întregeşte şi istoria care vine de la 1893 a bisericii purtătoare a hramurilor „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” şi „Înălţarea Domnului” din comuna Dumbrăveşti şi în care, după refacere, chiar în aceste zile, după cum ne spunea preotul Alexandru Dumitrescu, prinde culoare, viaţă şi binecuvântare pictura bisericească. Aşezat chiar în faţa bisericii, într-un loc în care într-o vreme se afla un frumos pâlc de zarzări roşii, pe care bunicii mei şi cei din generaţia lor îi numeau „zarzării boierului Stroe”, altarul va fi legat de acum înainte, şi de către trăitorii aşezării şi de către trecători, de acest an 2020 al pandemiei. Şi, cu siguranţă, cum poveştile adevărate de odinioară au fost despre vremea ciumei, ori despre alte molime căzute peste oameni, şi cele pe care le vor auzi cei ce veni-vor după noi vor fi şi despre coronavirusul care a împrăştiat durere şi moarte în întreaga lume. Iar asemenea poveşti, oricât ar amesteca adevărul-adevărat , pierzând din el ori îmbogăţindu-l cu închipuri, nu se uită uşor. Aşa cum nu se poate uita imaginea unui femei- răspândită prin mijloacele moderne de comunicare în întreaga lume- surprinsă undeva, în faţa unei catedrale, ţinându-se strâns de uşa grea de metal şi privind deznădăjduită la lacătul care o zăvora. Fiindcă, într-un fel sau altul, o asemenea imagine au văzut-o cu ochii minţii şi cu durerea inimii mulţi dintre aceia care, în starea de urgenţă, când bisericile au fost cu totul sub cheie şi lacăt, au auzit cântările Liturghiei şi pe cele ale Învierii răsunând doar în propriile case şi în altarele sufleteşti. Poate de aceea unor le-a şi fost mai uşor să înţeleagă că de fapt biserica poate fi oriunde te afli atunci când ai credinţă, iar Dumnezeu deschide uşi cereşti pe care nu le poate închide nimeni.

You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.

Leave a Reply

*