Pandemia, ca un bocet răscolitor al părinţilor orfani de copii

Luiza Rădulescu Pintile

Mărturisesc că am vrut să scriu rândurile acestea din vremea în care aproape nu era zi în care să nu aud, de la televizor ori din jurul meu, veşti răscolitoare despre dramele celor care şi-au văzut părinţi sau bunici, soţi, soţii, fraţi sau surori, ori – infinit mai tragic – copii cărora le-au dat viaţă îngropaţi în saci negri, închişi ermetic, fără a-i putea însoţi pe cel din urmă drum şi plângându-i pustiiţi de lacrimi, din „închisoarea” carantinei impuse de coronavirus, ori de la depărtările prin care i-au purtat drumurile sorţii. Aceeaşi vreme în care prin morgi s-au încurcat unii dintre cei duşi, iar cei rămaşi au alergat, abia mai ţinându-se pe picioare, între spitale, procuraturi şi cimitire ca să-şi ia fiecare acasă mortul lui. Şi, de fapt, cunoscuţi ori necunoscuţi, din România sau din lumea aceasta mare în care a bântuit şi continuă să bântuie pandemia, nu puteai rămâne nepăsător la sfârşitul aproape neomenesc al celor răpuşi de boala căzută ca un trăsnet năprasnic peste omenire.Nu puteai rămâne necutremurat când vedeai prin cimitir câte un loc nou de îngropăciune şi aflai că e al cuiva înmormântat pe fugă, mai ales când, aşa cum şi mie mi-a fost dat să trăiesc, tocmai trecusei pe lângă el cu vreo câteva zile în urmă.

Mi-am oprit revolta de om, de jurnalist, de creştin, gândindu-mă de fiecare dată că e şi aşa prea multă sare presărată pe rănile adânci ca să mai poată fi răsucit cuţitul unor întrebări, al unor nedumeriri, al unor necesare clarificări ce-şi făceau tot mai des loc, vrând să cred că fiecare normă legală impusă e atât de bine justificată – după cum ni se spunea mai în fiecare seară spre miezul nopţii când îşi făcuseră un obicei oficialii să iasă la declaraţii, încât altă cale – oricât de dureroasă, oricât de nedreaptă, oricât de şocantă a părut oricui a avut îl el o fărâmă de suflet – nici că ar fi fost! De aceea am apreciat şi mai mult semnul de normalitate ca fie şi dintr-un destul de întârziat ceas – după ce 25.000 de oameni au fost aruncaţi dezbrăcaţi în saci cu formol, cărora li s-a slujit pe fugă la căpătâi de parcă ar fi fost ciumaţi – să se fi schimbat regulile după care se desfăşoară spitalizarea celor infectaţi cu coronavirus şi dreptul lor de a fi vizitaţi, după reguli stricte, de cineva din familie, dar şi plecarea din această viaţă atunci când, din nefericire, unii nu se mai pot întoarce acasă, ci pleacă pe drumul cel fără de întoarcere, fiindcă valurile pandemiei încă nu ne cruţă! Normalitatea întoarcerii, după proteste şi atâtea nemângâiate dureri purtate de familiile care au trecut nu numai prin durerea pierderii cuiva drag, ci şi prin aceea a unei despărţiri în condiţii atât de revoltătoare, la respectarea minimei demnităţi a celui săvărşit din viaţă, îmbrăcându-l cum se ştie din neam în neam, rostindu-i la căpătâi rugăciuni, însoţindu-l, cum s-a pomenit până pe marginea gropii, pentru cel din urmă adio înainte de a fi plecat definitiv spre vămile văzduhului şi imensitatea eternităţii. O normalitate pe care o păstrez de mult timp în minte, prin câteva momente de viaţă imposibil de uitat… Unul dintre ele vine din vremea copilăriei, când am văzut nu o dată cum bunica mea schimba, măcar de două ori pe an, crengile uscate de izmă din grădină pe care le aşeza printre hainele „cele bune, de înmormântare”, ca să miroasă frumos şi să nu le toace moliile, rânduite pe policioara cea mai de sus. Rochia neagră de stofă, flanerul negru cu nasturi mari, pantofii, baticul şi broboada din catifea, cu ciucuri, că „nimeni nu ştie cum o fi vremea pe-acolo”. Mai într-un colţ, într-un săcotei alb de pânză, scrobit, ciorapii şi toate celelalte câte se cuveneau să fie pregătite din vreme, fiindcă, îmi spunea bunica, cum te găteşti mireasă, aşa te pregăteşti şi le laşi, rânduite, şi pentru când n-oi mai fi. Pe raftul mai de jos, prosoape şi batiste frumoase, înflorate, numai bune să li se aşeze bănuţul de trecut pe lumea cealaltă. Aşa învăţase bunica de la mama ei, care învăţase la fel de la cea care îi dăduse viaţă şi nici nu încăpea vorbă că ar fi putut să fie altfel. Femeie ori bărbat, bătrân ori tânăr în floarea vârstei, bogat ori sărac, pentru toţi se cuvine cinstea de a nu pleca oricum din această lume! De câte ori nu am suprapus cuvintele acestea peste imaginile sacilor negri aruncaţi, la adăpostul pandemiei, pe holul unui spital, urcaţi la miezul nopţii în maşini de la pompe funebre ori daţi jos la lumina farurilor… Cred că s-au răscolit în mormânt nu o dată şi bunica mea Lina cu tot neamul ei cel adormit în legile creştineşti şi după rânduiala lor şi tanti Florica, bătrâna pe care am întâlnit-o, în primii mei ani de gazetărie, în ziua de sfânta Maria Mare, într-un sat de pe Valea Teleajenului. Mă oprise la poarta sa o tufă mare cu flori roşii, care îmbrăca ulucile gardului! Şi tot privind tulpina răsucită de parcă ar fi fost sculptată de cel mai priceput dintre meşteri, ochii mei i-au întâlnit pe cei ai femeii pe care nu o observasem de la început pe prispa casei văruite în albastru. Fără să se oprească dintr-un bocet căruia i-am auzit doar câteva cuvinte, a venit, abia târându-şi picioarele în galoşii mari, la poartă, întrebându-mă, printre suspine, pe cine caut. I-am mărturisit păcatul de a nu putea trece fără să mă opresc pe la porţile cu flori, a dat să zâmbească, dar lacrimile i-au umplut ochii şi i-au brăzdat neţinute obrazul. Şi-a strâns cu mâinile tremurânde nodul basmalei şi mi-a spus, într-un strigăt, că-şi plânge băiatul. Şi abia atunci am văzut rezemate de peretele casei capacul coşciugului şi o cruce de care era legat un prosop lung, cusut cu flori mari, roşii şi allbastre. „Aveam luate toate de moarte… Tot, tot, tot, cum se cade. Şi pentru mine, şi pentru omul meu… Coşciugul, dintr-un lemn de salcâm din grădina noastră, îl ţineam în pod de vreo cinci ani. Pentru care s-ar fi dus primul! Că omul se naşte, creşte, se duce la casa lui şi într-o zi moare! Da să ni se ducă băiatul înainte de vreme, cine să se gândească ?!De când s-a întâmplat, moşul meu nu mai e om; nici nu mai poate să mai stea în picioare de durere. Nu l-a durat nimic pe băiat, a căzut din picioare şi… gata. I-am dat lui coşciugul, i-am luat haine noi, frumoase, cum e datina. Da nu trebuia să fie aşa; copiii trebuie să plângă pe ăia bătrâni, nu noi, hârjiţi de viaţă, să îngopăm ce avem mai scump… Da nu te poţi pune cu Dumnezeu… Acum îl aşteptăm pe părinte să-i citească stâlpii şi mâine îl ducem la locul lui. Aşa o fi fost scris şi trebuie să ne supunem, că n-avem, mamă, altă cale. Măcar să ne ţină Dumnezeu pe picioare să-i facem toate câte trebuie făcute. Avem, n-avem, toate trebuie făcute, cum e creştineşte”. Şi înainte de a-i fi putut spune fie şi o vorbă de îmbărbătare, bătrâna din faţa mea începu să bocească stins: ”Bucură-te, ţintirime, că vine-o floare la tine;/ Da nu vine să-nflorească, ci vine să putrezească”. Am urmărit-o urcând cele trei trepte de lemn ale casei şi pentru o vreme i-am mai auzit bătrânei vorbele tânguitoare. Ceva m-a ţinut parcă legată clipe bune în poarta lângă care nu mai vedeam tufa cu flori frumoase roşii pentru care mă oprisem. Nimic n-am uitat însă până azi din tot ceea ce am trăit atunci, lecţie nescrisă despre plecarea din viaţă, după rânduiala „stâlpilor” prin care se cere odihna celui răposat şi cea a rugăciunilor pentru iertarea de păcate . „Şi-i iartă lui toate câte a păcătuit cu cuvântul, cu lucrul sau cu gândul”… M-am întrebat şi continui să mă întreb de când durează această pandemie – care mi s-a părut cu atât mai tragică atunci când s-a transformat într-un bocet al părinţilor rămaşi orfani de copii, fiindcă din nefericire s-a întâmplat şi astfel: cine şi cum îi va putea ierta pe cei care au parafat cu atâta uşurinţă reglementări şi restricţii care au sfâşiat prea multe suflete până la ceea ce au avut mai sfânt în ele?! Iar întrebarea aceasta nu e un îndemn la nesocotirea de legi şi reguli care se impun a fi respectate cu atât mai mult în situaţii de urgenţă cum e şi această pandemie care, iată, continuă, şi al căror rol ar trebui să fie chiar reîntoarcerea la firescul vieţii. Ba, aş îndrăzni să spun, şi la firescul… morţii! Aşa cum s-a pomenit de când ne ştim creştini! Întrebarea aceasta e doar un îndemn la a cântări mai atent – şi cei care le parafează, şi cei care au datoria să le respecte – fiecare dintre deciziile care ţin de sănătatea, de viaţa şi de moartea unui om. Fie şi a unui singur om!

You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.

Leave a Reply

*