Poarta Mănăstirii Pissiota desparte două lumi şi o deschide mai larg pe cea sufletească

 

PISIOTA1pisiota10Luiza Rădulescu Pintilie

După indicatorul de pe marginea dreaptă a agitatului DN1 Ploieşti-Bucureşti, niciun alt semn nu îţi arată că te apropii de Mănăstirea Pissiota din comuna prahoveană Poienarii Burchii.

Kilometri buni, rămân în urmă aşezări după aşezări,  case după case  şi la fel curţile lor mai toate goale deşi e duminică seara,   câmpuri largi pe care lanurile de porumb  ori galbene flori ale soarelui sunt aproape arse şi puţinii oameni ieşiţi  la poartă.  Aproape nici  nu ai pe cine să întrebi dacă  mergi  pe drumul cel bun! Când în sfârşit afli că trebuie „să ţii încă asfaltul şi,  când ajungi la calea ferată,   să mai mergi încă puţin”, acelaşi peisaj se reaşează în faţa privirii : case mai noi şi mai vechi, abia ţinându-şi pereţii, câte o primărie  apărută parcă din altă lume,  pământuri sufocate de arşiţă,  câţiva tineri  prin staţii de autobuz „ înăbuşiţi” de măştile ce le acoperă aproape toată faţa, câte un bătrân privind în lungul drumului- a aşteptare, a suferinţă, cine ştie ?!Doar copacii ni s-au părut  a înfrunta  liniştiţi înserarea toridă şi atmosfera apăsătoare ! Pe cer s-au profilat, deodată, braţele ridicate ale „Crucii Sfântului Andrei” ce străjuiesc, din patru puncte, calea ferată.  Drumul mai şerpuieşte de câteva ori şi  deodată  am zărit turnul înalt, cu ceas, al unei  mănăstiri şi apoi poarta frumos sculptată. Vegheată de sfinţi  dăltuiţi cu pricepere  în  lemn de stejar şi de un trandafir roşu „însetat”  după multele ore „de foc” ale zilei,  poarta era deschisă ca şi cum tocmai pe noi ne aştepta.  Pe o coală albă, arsă şi ea de soare şi lipită la vedere,  nu  ne-a întâmpinat vreun cuvânt despre istoria sfântului lăcaş, ci atenţionările legate de condiţiile restrictive impuse de coronavirus, amintindu-ne- dacă am fi putut uita cumva – ce vremuri de pandemie trăim !

PISIOTA7Cu primul pas însă, dacă n-am fi  purtat mască, am fi  putut uita cu totul de  lumea din care tocmai venisem …O singură privire  a fost de ajuns  ca să simţim  cum ne-am desprins, uşor- uşor, de  poverile timpului căruia îi aparţinem. Ochii sunt cei care au  văzut mai întâi, în marea de flori,  cum biserica din cărămidă roşie uneşte parcă  pământul cu cerul.  Am auzit apoi susurul unui izvor şi,  rotind uşor privirea, l-am văzut curgând printre flori multicolore şi plante care iubesc îmbrăţişarea apei… Există mărturii care spun că izvorul acesta ar fi făcut vindecări miraculoase, unui bărbat redându-i  vederea după ce trăise în durerea întunericului! Fiindcă  timpul ajunsese  la clipa   ce încheia curgerea încă unei ore, am  auzit  deodată cum  a „vorbit”  cu noi  ceasul din  turnul pe care-l zărisem mai devreme  .

PISIOTA6pisiota11Cele şase bătăi clare şi melodioase s-au stins una după alta, ducându-şi ecourile şi spre  seninul ceresc ,şi spre chilia albă a Stăreţiei, şi spre crucile înalte, din lemn , şi spre ramurile brazilor falnici ,şi spre florile   ce dau locului ceva din aura Raiului şi spre inima noastră, domolită de atâta linişte, frumuseţe şi sfinţenie….Am ţinut linia dreaptă a aleii mărginită de crăiţe galbene, ne-am oprit de câteva ori să admirăm boltele cu  trandafiri, muşcatele, petuniile, trandafirii japonezi,  florile mici, albe şi roşii de cerică, tufele de busuioc care bucură privirea în orice colţişor ai fi. Aproape nimeni în curte şi în biserică, doar o singură familie luând la pas, ca şi noi, fiecare loc al  „noii” lumi în care ne aflam …Am  mai privit  încă o dată campanilla – turnul cu  două ceasuri, înalt de aproape douăzeci de metri,   care are în vârf  o impunătoare cruce cu braţele ramificate,   profilându-se pe deschiderea largă a orizontului. Am făcut semnul crucii, am  trecut de uşa întredeschisă  către pridvorul interior, am urcat cele şase trepte care situează întreaga biserică undeva la mai mult de un metru deasupra solului şi, aproape cufundat în întuneric,  interiorul sfântului lăcaş s-a lăsat desluşit nu atât ochilor noştri, ci nevăzutei , dar clarei priviri lăuntrice. Sub catapeteasma  sculptată  cu migală şi măiestrie în lemn de trandafir şi de cireş adus din Grecia şi sub candelabrele mari, aurii,se află Icoana Maicii Domnului cu Pruncul –   icoane făcătoare de minuni, care a împlinit multe rugăciuni,  „plângătoare” după cum mărturisesc cei care au văzut lacrimile , darmai ales despre care se spune că,  oriunde te-ai afla în sfânta biserică, te aşază sub privirea  ocrotitoare a Maicii Domnului, fiindcă nimeni nu rămâne în afara dragostei şi a  vegherii sale binecuvântate.

PISIOTA5La rândul lor, criticii de artă vorbesc despre valoarea artistică a acestei icoane pictate pe lemn de stejar, pe fundal de brocatură bizantină, purtând  semnătura cunoscutului portretist Gheorghe Eftimiu, ucenicul celebrului pictor Costin Petrescu.

PISIOTA3Arhitectonic, biserica face parte din categoria bazilicilor padovane cruciforme, cu cupolă.PISIOTA2Ctitorul său,  inginerul Nicolae Pissiota,  a venit de pe meleaguri greceşti şi,   stabilit în România, s-a hotărât să ridice, în locul în care se află acum,  o mânăstire, chiar pe moșia sa, cumpărată de la generalul Angelescu, fost ministru de război. Zidit între anii 1928-1929, lăcaşul îngemănează  elemente ale  Renașterii italiene și stilului clasic bizantin,  după care sunt realizate bisericile româneşti, fiind opera arhitectului Ioan Giurgea. Şi pentru împodobirea bisericii s-a făcut apel la nume celebre: Costin Petrescu (1877-1954), cel care a pictat frescele interioare ale Atheneului Român, sau Catedrala de la Alba Iulia, şi ucenicul acestuia, Gheorghe Eftimiu.Acestea- şi încă multe altele- sunt însă detalii pe care oricine le poate găsi scrise în istoricul şi în prezentările de specialitate. Unde mai poate afla, de exemplu, că mobilierul bisericii este sculptat în lemn de stejar cu motive naţionale, de către sculptorul Anghel Dima, în 1928, cel care este şi autorul sculpturii lui Mihai Eminescu din faţa Atheneului Român.  Sau că pardoseala este din marmură roşie de Carrara, iar sub fundaţia bisericii se află criptele din marmură unde îşi dorm somnul de veci ctitorii şi familiile acestora. Ori că în interiorul bisericii se găsesc icoane şi candele de argint în stil brâncovenesc, precum şi trioade, penticostare şi octoihuri vechi. Despre ceea ce simţi însă într-un asemenea loc,  e aproape imposibil de vorbit, deşi sunt multe mărturisirile de slavă şi de mulţumire ale celor pe care i-au purtat paşii, deznădejdile ori recunoştinţa dincolo de poarta Mănăstirii Pissiota.Nici ea ocolită de suferinţă !A fost mai întâi ,vreme de două decenii, mănăstire de călugări. Apoi, din 1948 până în 1962- mănăstire de maici. Comunismul i-a pus lacăt şi sub zăvorârea lui a stat până în 1993, când după ruinare şi îndepărtare de cele sfinte a reînviat, reluându-şi   rostul ca mănăstire de maici şi  un lăcaş cu viaţă  chinovitică (viaţă de obşte).

…Puţin înainte ca şapte bătăi ale  ceasului din turn să vestească  trecerea încă unui alt ceas,  soarele a învăluit într-un amurg de lumină  biserica, crucile, chiliile,  lumânărarul în care puţine flăcări ardeau pentru cei plecaţi departe şi cei vii! Semn că, în această duminică,  nu multă lume trecuse înaintea noastră pe aici! Ca o hlamidă auriu-azurie, cerul coborâse parcă mai aproape ca să audă susurul cristalin al  izvorului…Am luat cu noi ceva din liniştea,  din frumuseţea,  din sfinţenia acestei  lumi, nădăjduind să ne  fie, măcar pentru o vreme,  nouă şi tuturor, ocrotitoare pavăză în faţa lumii ce a reînceput dincolo de poarta cu sfinţi sculptaţi în lemn de stejar- străjeri la hotarul dintre lumesc şi duhovnicie.

 

You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.

Leave a Reply

*