Șase luni de vid. Ce urmează?

Giorgiana Radu

 

Şase luni. De viaţă, de moarte, deznădejde, speranţă. Luna martie, când de obicei nu doar natura se dezmorțește, ci și oamenii încep să se desprimăvăreze, s-a arătat ca un început de sfârșit. Al tuturor anotimpurilor laolaltă. Ne-a găsit goi. Epuizați, lipsiți de scutul propriei ființe. Astenici, după o iarnă paradoxală și obositoare. Nepregătiți ca mereu în situații critice. Când spun nepregătiți mă refer, mai ales, la cei care au obligația de a gospodări binele în țara asta.

Când se anunța închiderea pe toate liniile, noi ne internam într-un spital bucureștean. Bulversați de trăirile personale, nu conștientizam prea bine ce se petrece. Am realizat însă pe parcursul lungii internări. Nimic din ceea ce știam în acel spital nu mai era la fel. Domina liniștea. O liniște amenințătoare. Și frica. Mai ales în rândul personalului medical.
Asistentele erau panicate. Căutau soluții să-și ducă de acasă copiii, să nu-și pună familiile în pericol. Medicii, deși temători, unii dintre ei cu sănătatea șubrezită de boli nemiloase, care nici pe doctori nu îi ocolesc, își tratau pacienții fără să le insufle neliniștile lor. Cu toate acestea, nimic nu mai era ca înainte. Totul era cuprins de un fel de abis în care te aruncă necunoscutul. Existența dușmanului fără chip luase în stăpânire lumea de afară și din interiorul spitalului.
Au trecut șase luni. Ce avem la contabilitatea acestei jumătăți dintr-un an? În afara bilanțurilor zilnice cu noi îmbolnăviri și decese, aproape nimic nou. Poate oameni mai puțin panicați. În rest, totul este ca la început. Ba nu! Acum avem măști, alcool sanitar, dezinfectanți, termometre. Atunci nu aveam de nici unele. Am căutat în șapte farmacii termometru, până ce am găsit unul. Penuria de lucruri pe care altădată le consideram banale reprezenta o gravă problemă în toată țara.
Astăzi, după atâtea semnale de alarmă, după atâția morți, la nivel mondial, mai avem ceva. Oameni care încă nu cred în existența virusului. Care se cer „fără botnițe”. Inconștienți ce nu se pun doar pe ei în pericol, ci contribuie la suprapopularea spitalelor și epuizarea medicilor, și așa prea puțini. Neoameni ce-și ucid aproapele, dintr-un moft impardonabil. Libertatea unui om nu este îngrădită de purtarea unei măști. Crezul acesta spune multe despre cel în cauză.
După șase luni, cei îndreptățiți să pregătească revenirea la școală a copiilor au căzut testul competenței. N-o spun eu, o spun profesorii. Cei care n-au dezertat încă. Și ei, ca și medicii, sunt puțini, prea puțini. Multe școli își desfășoară activitatea cu dascăli pensionari care nu mai au răbdare și nici tragere de inimă pentru profesia lor. Sunt obosiți, iritați. Copiii sunt nevoiți să le suporte descărcările nervoase.
Unde ne aflăm după șase luni? În același punct. Cu aceleași beteșuguri. Indolență. Teamă. Ce urmează? Vom trăi și vom vedea, cum spune bunica mea. Doar că verbul „ a trăi”, astăzi, mai mult decât oricând, este pus sub semnul incertitudinii. Forțând optimismul, vom vedea!

You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.

Leave a Reply

*