Şcoala, între fiare ruginite şi inteligenţe strălucite!

Luiza Rădulescu Pintilie

 

15 septembrie. Din toamna în care am intrat pe poarta micuţei şcoli din satul meu natal, Sfârleanca, îmbrăcată în uniformă pepit, cu guleraş alb, apretat şi purtând în mână bucheţelul din flori de grădină pe care abia aşteptam să-l dăruiesc învăţătoarei, 15 septembrie a rămas o zi cu totul specială în calendarul existenţei mele. Aşa încât, recunosc, dintre toate mult prea multele pretinse schimbări reformatoare din ultimii 30 de ani, pe cea a modificării datei de începere a anului şcolar am simţit-o într-un fel cu toată fiinţa mea, fiindcă aerul sărbătoresc al acelei zile din miez de septembrie mi s-a părut – şi, mărturisesc, la fel mi se pare şi astăzi – că nu se potriveşte nici cu 10 septembrie, nici cu 14 septembrie, nici cu oricare altă dată dintre cele adoptate sau aduse în discuţie pentru a marca redeschiderea şcolilor după vacanţa de vară. Nu neg că mă fac vinovată de gândul nostalgic întors spre dimineaţa zilei în care mai toată suflarea aşezării de pe malul Vărbilăului se îndrepta spre şcoala cu patru clase, în care se învăţa în sistem simultan- câte două clase, în aceeaşi sală, având aceeaşi învăţătoare, apoi spre şcoala „de centru”, din satul vecin, Dumbrăveşti, de pe Valea Slănicului.

În prima zi a fiecărui an şcolar, cel puţin un părinte se învoia de la serviciu, bunicii îşi însoţeau nepoţii, fraţi mai mari şi verişori se reîntorceau în curtea şcolii în care şi ei învăţaseră, iar cei mici aşteptau să le vină rândul într-o zi să se aşeze şi ei în careu. Îndrăznesc să spun că exista în acea zi, încă de foarte devreme, o nerăbdare, o bucurie, o aşteptare anume în fiecare casă şi că, ducându-şi copilul sau copiii la şcoală, fiecare părinte avea speranţele sale, pe care le şi vedea, cu ochii minţii, împlinite prin şcoala în care avea încredere! Era o mândrie de a duce copilul la şcoală, care se citea pe chipul oricărui părinte, oricât de învăţat sau mai puţin învăţat era el însuşi, oricât de avut sau de neavut era! Să ajungă copilul cu o treaptă mai sus în viaţă era cu adevărat un vis pentru care cei mai mulţi ar fi făcut orice şi pe care nu îl legau decât de învăţătură!
Tot pe 15 septembrie am început şi anii de liceu şi mereu mi s-a părut că facultatea se deschide prea târziu pe 1 octombrie! Am retrăit bucuria zilei de 15 septembrie însoţindu-mi, ca mamă, fiica în anii de şcoală şi încă încerc speranţa că aş putea reavea acest privilegiu peste câţiva ani, când va fi rândul fiicei fiicei mele să trăiască emoţia primei zile de şcoală! Pentru echilibrul mărturisirilor, am să mai spun doar că dezamăgirea detronării zilei de 15 septembrie drept cea a primei zi de şcoală dintr-un nou an de învăţământ a fost egalată pentru mine doar de decizia de acum câţiva ani – la care m-am mai referit ori de câte ori am avut prilejul – de a înlocui titulatura – caldă, profundă, apropiată – de învăţătoare, cel dintâi dascăl al unui copil! – cu aceea – rece, din punctul meu de vedere –
de profesor pentru învăţământul primar! Iar de aici încolo, la o oarecare distanţă urmează un pluton de dezamăgiri, cu care sunt sigură că aş umple tot atâtea cataloage câte sunt în şcolile mari de oraş, cu mii de elevi! Purtând semnătura colectivă a mandatelor celor aproape 30 de miniştri de după Revoluţie – cam unul pe an, excepţie făcând profesorul universitar Andrei Marga, care a reuşit să stea în funcţie trei ani succesivi, în trei guverne diferite , dar şi Ioan Relu Mang, care a rezistat doar 8 zile, după un scandal de plagiat! Începând de la modificările mult prea multe şi mult prea dese ale legilor Educaţiei şi lipsa unei concepţii vizionare, integrante şi coerente asupra sistemului de învăţământ, construite măcar pentru câteva generaţii – nu schimbate uneori de la o zi la alta, şi câteodată în cursul aceleiaşi zile, cum s-a întâmplat şi de dată recentă – la apropiata deschidere a şcolii pentru elevi care vor fi primiţi în clase doar cu mască la gură, distanţaţi şi sub semnătura părintelui că nu poartă, lângă flori, caiete şi ghiozdan, şi blestemul… coronavirusului!
În rest, în ţara unui învăţământ a cărui reformă a început în perioada domnitorului Alexandru Ioan Cuza, reglementând într-o manieră modernă organizarea şi funcţionarea sistemului educaţional şi prin care s-a generalizat învăţământul obligatoriu de patru clase- un lucru mai rar în Europa acelor vremuri, iar apoi, în mandatul marelui pedagog Spiru Haret, crescând numărul şcolilor deschise mai ales în sate, convingerea acestuia fiind că învăţământul reprezintă un instrument fundamental pentru formarea, educarea şi progresul naţiunii, cam la o sută de ani distanţă, învăţământul românesc este într-o continuă reformă, criză şi tranziţie. Ordinea şi ponderea nu mai au nicio împortanţă, atât timp cât efectul este acelaşi! Un efect pe care pandemia de coronavirus, accentuându-i punctele slabe – multe şi grave – îl scrie cu litere mari, de tipar, încât să-l vadă şi orbii , darămite cei care diriguiesc învăţământul sau iau decizii în numele lui, de fapt în numele destinului atâtor şi atâtor generaţii de elevi sacrificate! Legiferări „pe picior”, câteodată în ajunul deschiderii anului şcolar, sub stindardul unui învăţământ declarat sub toate guvernările prioritate naţională, făcute nu de puţine ori cu gândul nu la copiii din bănci şi la profesorii de la catedră, ci la voturile ce ar putea fi strânse astfel, uitându-se că de fapt Educaţia defineşte un sistem în care rezultatele nu se văd peste noapte, ci în 5-10 ani, deci nu se contabilizează în niciun caz în urnele următoarelor alegeri! Forme de învăţământ, specializări, trasee educaţionale desfiinţate, înfiinţate, înlocuite şi apoi reînfiinţate! Fabrici de diplome, chiar şi pentru absolvenţi care nu au ştiut în ce clădire funcţionează facultatea care i-a licenţiat, „munţi” de variante educaţionale alternative!
Subfinanţări cronice care au lăsat şcoli în frig, neautorizate la foc şi cutremur şi au scos în stradă dascăli şi liceeni. Şi, chiar dacă lucrurile s-au mai schimbat în ultimii ani, ba s-au făcut şi investiţii ostentative în grupuri sanitare precum la hoteluri de cinci stele, fiindcă exista acolo un interes – care, în treacăt fie spus, nu era al bieţilor copii – încă există prin şcoli şi grădiniţe toalete turceşti, lângă garduri dărăpănate, în care au căzut cu totul copilaşi nevinovaţi! Reţele de calculatoare duse până şi în şcoli neracordate la… curent electric, dar să sune bine în declaraţii de la tribune ministeriale ori parlamentare! O populaţie şcolară în scădere şi, după cum demonstrează rezultatele unor teste internaţionale, din ce în ce mai slab pregătită, cu alarmant de mulţi analfabeţi funcţionali, care nu ştiu să scrie şi nu înţeleg ce citesc. Iar strălucirea medaliilor de aur cucerite de olimpici români nu schimbă prea mult acest adevăr dureros! Fiindcă da, România are elevi sclipitori şi dascăli de elită care îi pregătesc, dar cei mai mulţi dintre ei aleg, din nefericire pentru noi, să îşi continue studiile şi drumul în viaţă în alte ţări din lumea mare, aşa că nu sunt şanse prea multe ca ei să fie doctorii, profesorii, inginerii, artiştii, economiştii, juriştii, sociologii, politicienii, guvernanţii pe care îi aşteptăm să schimbe în mod real în bine lucrurile şi în ţara aceasta, a noastră. Tot mai sărăcă şi în inteligenţe şi în braţele de muncă „plecate” să strălucească şi să trudească prin alte părţi!
La noi rămân tot mai vizibile rezultatele dezastruoase la examene, trecute şi în dreptul elevilor şi al profesorilor care îi pregătesc! Iar gafe ministeriale, inclusiv dinspre mai-mari peste învăţământ, au contribuit şi ele din plin la decredibilizarea de azi a şcolii, abandonată de mulţi din primele clase! Şi anulând aproape total ideea că acela care are carte chiar are parte! Polarizări peste polarizări, cu şcoli care fac performanţă – chiar de nivel internaţional – şi şcoli rămase pe „coclauri” nu numai din punct de vedere geografic, ci pentru că acolo nu vrea niciun dascăl să fie nu titular, legat pe viaţă de post, nici măcar suplinitor, salvarea celor care vor şi pot să înveţe carte fiind câte un dascăl de vocaţie fiindcă, din fericire, mai există şi astfel de dascăli! Să ne mai mirăm atunci de ce, în fiecare an, mii de copii nu-şi mai continuă şcoala după patru clase ori după opt? Aşa cum să ne mai mirăm de ce a pierit dorinţa absolvenţilor de a ajunge medici sau profesori, alegând meserii aducătoare de bani ori să plece în lumea mare, să facă aproape orice pentru bani adevăraţi?! În fapt, paşi înainte făcuţi sub măsuri în mod real reformatoare, dar cu mult mai mulţi paşi înapoi, făcuţi sub reforme care nu au înălţat învăţământul cum s-a pretins, ci mai degrabă, în unele privinţe chiar l-au… îngropat şi mai mult!
Toate acestea şi încă multe altele reduse în ultimele luni, sub asaltul coronavirusului, la presiunea apăsătoare a închiderii şcolii şi organizării lecţiilor on line, la care elevi, şcoli şi profesori nu au acces pentru simplul motiv că sunt depăşite tehnologic şi aşezate, brutal, sub ameninţarea deschiderii anului de învăţământ pe 14 septembrie după scenarii anunţate şi schimbate de la o zi la alta! Lăsând loc intrigilor, orgoliilor şi declaraţiilor politicianiste şi continuând să sacrifice generaţii şi destine meschinelor interese de partid! Fără a fi ceva nou, însă, ci dimpotrivă continuând iresponsabil o „politică” inacceptabilă. Călcând în picioare vechiul adevăr că acela care stăpâneşte şcoala hotărăşte asupra vieţii, asupra tendinţei vieţii şi asupra vieţii însăşi!
Ce diferenţă între gândirea marelui Kogălniceanu care spunea că dacă ţara vrea să aibă loc în concertul Europei atunci nu va putea ajunge acolo prin industrie, ori prin comerţ, ci numai prin învăţătură şi cea a unor politicieni de azi , dintre care unii şi-au dat bacalaureatul abia în această vară, ceea ce nu-i împiedică să voteze pentru… prăbuşirea învăţământului românesc – cum a jurat, cu mâna pe Biblie, un distins ministru, împleticindu-se în dificultatea rostirii cuvântului „propăşire”!
M-a revoltat când am citit prima dată declaraţia unui fost ministru al Educaţiei – Daniel Funeriu pe numele lui – despre cum arată, în opinia sa, învăţământul românesc după 30 de ani de la Revoluţie. De câte ori o recitesc, revolta mea e şi mai mare: ”Arată ca o uzină chimică cu ţevi ruginite din care se scurg reactivii scumpi (inteligenţa copiilor), operată de muncitori (profesori) majoritar slabi şi care consumă prea multă energie şi reactivi scumpi ( bani din impozite) pentru a produce material care se vinde ieftin (tineri slab pregătiţi). Doar arareori, când, întâmplător, sunt în tură suficienţi muncitori (profesori) buni ies produse de calitate, bune de pus în vitrină”. Şi dacă peste cacofonia ministrului care a pretins, într-un alt context, că „trebuie stârpite insulele de puroi din învăţământul românesc”, aş fi tentată poate să trec, fie şi numai alăturarea unor generaţii de elevi şi dascăli cu fiare ruginite, reactivi şi impozite, chiar şi de dragul sclipirii metaforei, mă intrigă şi mi se pare de neacceptat. Nu doar aducându-mi aminte că altcineva – evident, învăţat! – spunea că “Educaţia este pur şi simplu sufletul societăţii trecând de la o generaţie la alta”, ci pentru că educaţia este despre şi pentru oameni şi astfel trebuie să rămână. Asta neînsemnând că deciziile care privesc uzinele, ţevile şi fiarele nu au importanţa lor. Ci însemnând, o dată în plus, că şcolile nu sunt nici măcar doar zidurile impunătoare ale unora dintre ele, sau calculatoarele şi tabletele de ultimă generaţie achiziţionate prin licitaţii dubioase şi alte alte aranjamente la limita penalului şi cu care se amăgesc unii că au adus învăţământul românesc la nivel european, ci că au exact valoarea celor care, elevi şi profesori, le însufleţesc! Şi e de datoria politicienilor ca aceasta să reprezinte cu adevărat o prioritate! Iar după 27 septembrie mai au încă o şansă să ducă învăţământul românesc măcar acolo unde, în unele privinţe, este încă de acum 100 de ani !

You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.

Leave a Reply

*