Scrisoare de dragoste pentru voi

Lucian Avramescu

 

Muțenia mea m-a transformat într-un individ epistolar, împins din spate de melancolii vechi care nu găsesc alt urdiniș să iasă ca albinele la soare și să se exprime în lumea normală.

Chiar dacă iau în râs, pentru a mă încuraja, această moarte parțială, ea doare adânc. Dacii se aruncau în sulițe zâmbind, pentru a nu se prezenta la Zamolxis, numele de botez al Dumnezeului străbunilor noștri cei mai dintâi, cu fețe acre, de murătură, dar nu-s convins că lumina de pe chip rămânea întreagă după ce ficații le erau perforați de fierul ascuțit.
Azi, făcând ochi ca pisoii, mai devreme, n-am văzut noaptea geroasă de afară, ci muguri înflorind din tocul ferestrei. Am împărțit iute vedenia buchetului de zambile din tocul ușii, pe care-l remarcă și Petruța, cu voi, prietenele și prietenii mei din iluzia numită Facebook, iar comunicarea pe taste iese adesea, pieziș voiei mele, rimată, fără s-o cred poezie, poem, proză, cântec de dor, spovedanie, bocet. Eliberat de constrângerile modei literare – de altfel, literatura cu totul nu mai este la modă – scriu un fel de răvașe de dragoste. Un prim răspuns, ca un ecou de departe, vine de la prietena mea veche, pe care o știu fără s-o știu, Emilia Diaconescu. Trăiește în Roman, cu dorul de casa din Teleormanul natal, vizitată mai des de hoți, care-o ușurează de uși, decât de urmașa unor bogate tradiții ale locului pe care le evocă suspinând.
Emilia Diaconescu: Poezia aceasta frumoasă cam bate spre V.Alecsandri. O zi plăcută!
Lucian Avramescu: Mă întorc la clasici, Emilia. Poezia ermetică e gustată în silă am constatat. Apoi am înființat un fel de conversație rimată care nu e musai poezie și am încetat să scriu pentru ifosele criticilor literari. Eu scriu scrisori de dragoste pentru prietenii mei.
Emilia Diaconescu: Iar prietenii le primesc cu mare drag și vă mulțumesc!
Așa s-a arătat prima conversație a zilei. Este pastila mea matinală cu care-mi tratez, fără supravegheri doftoricești, boala, căci boală e, a muțeniei.
Certat de voi, mulți, pentru titlul cărții pe care am scris-o împreună, înmuind pana în călimara sângelui meu – Confesiunile unui mut care a vorbit cândva – bag samă că zilnic, în al doilea an de muțenie absolută, se adună o a doua carte care s-ar putea chema ca prima, punându-i în coadă II. Sau în locul indicației numerice să scriu ”Buni zori”, salutul cu care am instaurat împreună o dinastie regală a luminii. Dar mai e de grăit și de sporovăit până atunci, iar sufletul cărților, care ieșeau la lansări cu autografe, stă sub lacătele pandemiei într-o închisoare care trag nădejde să nu fie pe viață.
Ce am scris eu acum? O scrisoare care se vrea de dragoste pentru prieteni. De ce am scris-o? Fiindcă tăcând nu pot să tac, iar inima mea fără glas se încăpățânează să bată.

You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.

Leave a Reply

*