Şi ieri va fi o zi

Lucian Avramescu

Buni zori! Nu știu cum e la voi, dar la Sângeru cerul arată ca o coajă de ou alb cafeniu, nedefinit. Nu anunţă ploaie, fiindcă din acești nori caricaturali nu pot pica lacrimile cerute de fântânile care și-au dus apa în fundul pământului. E secetă iar.
Bate din nou clopotul a mort. În niciun an n-a bătut ca acum zilnic. Se stă la coadă pentru lumea de dincolo, iar cea de aici pare a-și lua adio de la ea însăși. Lumea ca univers, ca totalitate. Ceva s-a schimbat inexplicabil, profund, dureros. Și oamenii care spun că nu se tem, se tem. De ce, de cine? Coronavirusul, fiindcă e și el parte a acestei chimii fără înţeles, a stricat regulile toate ale planetei ocupate de oameni. Nu știu cum e la furnici. Mușuroiul pe care l-am vizitat în grădină n-a dat liber la forfotă și pare îngheţat. Ori eu mi-am pierdut nu doar glasul, ci și văzul, auzul luminii, pipăitul candelabrelor care atârnau pe cerul cândva argintiu.
Încep – verbul capătă un înţeles confuz – școlile care par mai degrabă a se închide. România copiază bine sau prost ce fac alţii. Iar alţii se copiază pe ei, incapabili să inventeze calea eliberării de haos.
Nu sunt trist, ci doar adâncit în confuzii. Pe masă e o carte a Sarei Stridsberg pe care o citește Giorgiana. Se cheamă ”Forţa iubirii, odă familiei mele”. Încerc să citesc. Doi internaţi într-un sanatoriu de boli ale sufletului vorbesc despre rădăcinile copacilor sub care cândva alergau copii. Închid. Romanul meu ”Despre singurătate” începe într-un spital, dar cartea proclamă triumful iubirii. Nu mai vreau să citesc despre spitale, chiar dacă în ele se refugiază îndrăgostiţii, sătui de lumea fără sentimente de afară.
Aș vrea să plouă, iar eu să pun mai departe în ordine ”Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”, protejat de liniștea pe care mi-a dat-o mereu sunetul ploii pe acoperiș. N-am vrut, în dimineaţa asta, să vă transmit nedumerita mea tristeţe, ci doar un melancolic optimism. Rămân amărât în nedumerire, fiindcă totul pare fără înţeles. Noaptea m-a chinuit cu vise în care vorbeam. Vorbeam neîncetat, glasul îmi era limpede, personajele cărora le împărtășeam păţanii mă ascultau curioase și zâmbitoare, iar eu păream, în vis, eu.
Scarlet O’Hara, personajul care nu se lasă niciodată biruit, din ”Pe aripile vîntului”, când simţea că o podidește plânsul – și asta se petrecea la capătul unei zile negre – spunea, culcându-se, și mâine va fi o zi. Eu aș zice și ieri va fi o zi.
Buni zori, prieteni, și treceţi, necitită, peste fila asta. Azi către mâine a murit, fiindcă așa a decis el, tata. Avea 49 de ani.

3 septembrie 2020, Sângeru

You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.

Leave a Reply

*