Posts Tagged ‘Poveşti, locuri şi oameni de altă dată!’

Zeno Argalaş, seniorul show-man al Lugojului

O voce frumoasă, expresivă, încălzește aproape fiecare festivitate desfășurată la Centrul de Seniori ”Sf. Nicolae”. Posesorul acestei voci nealterate, surprinzător de tinere, este Ze­no Argălaș. La 76 de ani îm­pliniți, nea Zeno este un show-man al urbei, cunoscut mai ales de generațiile cele vechi de lugojeni, rămași a­ca­să sau plecați peste hotare. Ideea interviului ne-a venit după ce ediția 2018 a Revelionului Pensionarilor i-a avut ca și campioni la dans pe Ze­no Argălaș, împreună cu soția sa, Alexandrina. Premiul de po­pularitate n-ar trebui să mire pe nimeni, căci neobo­si­tul dansator, acum septuagenar, este obișnuit, încă din fragedă tinerețe, cu ipostaza de om spectacol. Familie cu rădăcini în orașul înfrățit… Kriva Palanka Familia lui Zeno Argălaș a ajuns la Lugoj tocmai din Kri­va Palanka, azi oraș înfrățit cu urbea noastră. Pe acea vre­me, ambele orașe făceau parte din Imperiul Austro-Ungar. Bunicul Iuliu Argălaș era foarte ambițios și cu dorința de a învăța. ”Era un ta­lent, poate cel mai bun din fa­milie”, îl evocă nepotul. După un stagiu de arhivar la Bozovici, după primul Război Mondial, Iuliu Argălaș e numit funcționar la Prefectura județului Severin, cu capitala la Lugoj. Urcă repede treptele profesionale și ajunge șef al Biroului Arhivă din cadrul Prefecturii […]

Gheorghe Reisz, pictorul care a legat comunitatea artistică a urbei

În periplul nostru despre oamenii și locurile de odinioară, ne oprim la personalitatea unui om de cultură care, prin discreția și generozitatea sa, a luminat climatul cultural al Lugojului. Gheorghe Reisz a fost nu numai un pictor de referință al Banatului, ci și un om elegant, cultivat, un liant al comunității artistice a urbei. S-a născut la 23 iulie 1934, la Lugoj. De profesie in­giner chimist (a absolvit Facultatea de Chimie In­dus­tria­lă din Timișoara, în anul 1957), a fost sedus încă din tinerețe de frumusețea artelor. A absolvit Școala de Arte Lu­goj, la clasa profesorului Si­mion Lucaciu, în 1964 și a urmat apoi studii complemen­tare libere. Călătoriile sale de documentare l-au purtat prin Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Germania, Franța, Israel, Olanda, Italia și Spania. După o specializare în endo­cri­nologie la Institutul ”Par­hon” din București, cariera pro­fesională a inginerului chi­mist Gheorghe Reisz s-a confundat cu laboratorul Policlinicii lugojene (condusă pe atunci de doamna dr. Șandor), unde s-a ocupat, ca specialist, de domeniile endocrinologiei și biochimiei. O perioadă a lu­crat și la policlinica cu pla­tă. Un intelectual de anvergură S-a stins din viață, mult prea devreme, în anul 2002. Profesoara Simona Avram, promotor cultural al evenimen­telor de calitate din Lugoj ne-a declarat: ”Acum, […]

Harry Deutsch, omul care a promovat polo-ul lugojean în Divizia A

Numele domnului Herrman Deutsch se confundă, practic, cu istoria înotului și polo-ului din orașul de pe Timiș. La 92 de ani,”nea Harry”, cum îl știu lugojenii, este de un optimism molipsitor, iar dialogul cu el te încarcă de energie. Așezat confortabil în fața computerului, ne-a povestit despre cei 30 de ani în care a învățat copiii din Lugoj să se dezvolte armonios, practicând înotul la ”bazinul mic”. La viața lui, nea Harry a fost înotător, poloist, voleibalist, arbitru de handbal, ba chiar și vajnic patinator pe Timișul înghețat! Pe lângă echipa de polo, pe care a adus-o până la promovarea în Divizia A, a fost președinte al Comisiei de volei a Lugojului. În anii 1960-65, a organizat un campionat municipal de volei cu șase echipe de băieți și patru de fete (la fete, excelau echipele Liceului Iulia Hasdeu, condusă de Mia Biriș și Școlii Profesionale Textile, condusă de d-na Berenyi). ”Diplomă de Excelență” din partea municipalității În martie 2012, fostul sportiv Herrman Deutsch a fost re­compensat printr-o Diplomă de Excelență din partea mu­ni­cipalității, oferită de prima­rul Francisc Boldea. Portretul lui a apărut și în volumul din 2002 al Smarandei Vultur, ”Memoria salvată – Evreii din Banat, ieri și azi”. ”În […]

Legenda Şah Mat, combinata rock Buziaş-Lugoj-Timişoara

Valentin Ivănescu este un om cu procupări foarte diverse: este profesor în Buziaș și zona adiacentă, este de asemenea un foarte bun cunoscător al istoriei căilor ferate, postează adesea pe facebook fotografii inedite cu gări, depouri şi locomotive de epocă. Dar, mai ales, este cunoscut lugojenilor prin activitatea sa muzicală, ca vocalist și chitarist al legendarei trupe Șah Mat din Buziaş, o trupă emblematică din vestul ţării, ca leader al trupelor Rock Abil şi Sprintime Band, ultima având deja o mică tradiţie a sa. Între două repetiţii, ne-a povestit despre ambianţa rockului anilor 70-80 și despre Șah Mat, trupa buzieșenilor, lugojenilor și timișorenilor. Sunt foarte mulţi fani care iubesc și acum Șah Mat ”Eu nu sunt fondatorul Șah Mat, eu am urcat în trenul Șah Mat din mers. Totul a început la liceul din Buziaş, la finele anilor 60. Era prin 67-68, o perioadă încă respirabilă, se mai deschiseseră supapele după evenimentele din Cehosolvacia. Au ieşit nişte discuri valoroase cu Phoenix, Mondial, în con­tra­dicţie cu muzica agreată a e­pocii, dar în consonanţă cu ceea ce se cânta pe atunci în Occident. Noi bănăţenii şi toată partea asta de vest, am beneficiat de posturile radio tv din Iugoslavia şi Ungaria, cu […]

Meserii dispărute: de la pontator la taxatoarea din autobuz şi centralistă

Se spune că ”meseria e bră­ţa­ră de aur”, dar, spre deosebire de aurul adevărat, toate activităţile omeneşti sunt şi ele trecătoare. Meserii care la un moment dat erau de mare viitor, precum dac­ti­lo­gra­fă, reparator de televizoare sau de maşini de spălat au dispărut încetul cu încetul. Tehnologia duce înainte lu­mea şi o schimbă, iar ge­ne­ra­ţiile se perindă sub semnul a­vansului ştiinţei. De la ge­ne­raţia gramofonului, am trecut la cea a radioului, apoi a televizorului, a computerului PC şi acum a telefonului mobil, care, după ce a ”ucis” tel­efonul public cu cartelă, a­du­nă în el toate funcţiile i­ma­ginabile, de la comunicare la distracţie şi multimedia. Computerul şi componentele eletronice au lăsat fără joburi milioane de oameni de pe planetă, de la muncitori din fabrici la tipografi, afectând şi reorientând industrii întregi. Fabricile auto nu mai pot fi concepute fără munca e­fi­cie­ntă şi lipsită de eroare u­ma­nă a roboţilor industriali. Iar viitorul ne anunţă că în orice domeniu singurul lucru sigur e… schimbarea! În cele ce urmează, vom încerca să amintim doar câteva dintre meseriile pierdute ale Lugojului, important centru meşteşugăresc antebelic şi interbelic. Poşta veche: telefonul la cabină şi urletele în receptor La Lugoj, vocea telefonistei care vorbea ”pe nas” atunci […]

Revelioanele din anii ’70 – ’80: sârbii şi machidonii, campionii petrecerilor!

Viața lui Ioan Ștefan Török este una dedicată în întregime muzicii. Născut la Lugoj, la 15 iulie 1949, nea Öcsi, cum îl cunosc prietenii, a cântat în diferite formații, a colaborat cu muzicieni importanți și a bătut țara în lung și-n lat. A cântat în cluburi, casinouri și restaurante din Lugoj, Orșova, Băile Herculane, Mamaia și alte stațiuni de pe litoral. De la el vom afla care era atmosfera la Revelioanele din anii 70-80, cine erau cei mai petrecăreți și cum i-a cântat marelui fotbalist Hagi, în 1986. Ginerele lui Muschong, dezmoștenit, cânta pe pianul familiei Ioan Ștefan Török a început studiul pianului încă din clasa I. A studiat în particular primii trei ani cu doamna Ciorogariu (soția artistului Tibi Ciorogariu), apoi a continuat cu doamna Pelionis, de la Școala Populară de Artă. În clasa a VII-a a întrerupt pregătirea (a urmat școala profesională la Arad), dar a continuat să cânte pe pianul de acasă, pe care și-l amintește cu drag: ”În vremurile grele de la începutul anilor 50, ai mei au cumpărat un pian vienez J. Wopaterni, recuperat de la o fostă mânăstire de călugărițe. La noi mai venea din când în când Elemer Patyanszky, ginerele marelui industriaș lugojean […]

Fotbal contra salam și amintiri cu vechile ”alimentare” ale Lugojului

România comunistă a reușit o performanță unică pe plan mondial: plata integrală a datoriilor externe! În aprilie 1989, România a achitat integral plata către Fondul Monetar Internațional, în valoare de 14 miliarde de dolari (o treime din produsul intern brut în 1983). Regimul de atunci şi-a închipuit că poate compensa balanţa prin economii de carburant şi căldură, reduceri peste reduceri, duse la absurd. Curentul era tăiat ore întregi, iluminatul stradal devenise aproape inexistent, filme noi nu mai erau aduse în cinematografe de două decenii, programul la TV se reducea la două ore de propagandă alb-negru sau ”parțial color” pe zi, iar automobilele circulau după numărul de înmatriculare, par cu impar. Adică automobilele puteau circula, la sfârşit de săptămână, funcţie de numărul pe care îl aveau, cu soţ sau fără soţ. Iarna, prima zăpadă căzută era pretext pentru oprirea circulaţiei. Echivalentul ”codului roșu” din zilele noastre era decretat cu ușurință și cu un singur scop: economia de carburant.  Autobuze cu ”bombe” pe acoperiș și reșouri improvizate din bolțari Pe acoperişurile autobuzelor erau montați niște cilindri lungi cu gaz metan, iar nebunia asta s-a extins până şi la taxiuri. Sunt lucruri adevărate, pe care lugojenii mai în vârstă le ţin minte. Vehiculele […]

Cinema în anii ’70-’80: Comisarul Piedone, Jandarmul De Funes şi filmele indiene, unde plânsul era obligatoriu

Pe vremuri, în perioada comunistă, rula în cinematografe o peliculă numită “Lanţul amintirilor”. Era perioada de aur a filmelor indiene, precum “Vagabondul”, “Prietenii mei, elefanţii”, “O floare şi doi grădinari”, “Articolul 420” sau “Vandana”, perioada când magazinele noastre erau inundate de discuri indiene de ebonită (poate vi le mai amintiţi, se găseau la parterul Palatului Bejan, la magazinul cu articole muzicale şi de sport-turism). Vă vine sau nu să credeţi, o tânără moldoveancă, pe numele ei mai puţin exotic Maria Amarghioalei, a devenit cântăreaţă de muzică indiană, sub numele de Naarghita. A fost atât de talentată, încât doamna Indira Gandhi, prim ministru celebru al Indiei, după ce a văzut-o în concert la Bucureşti, i-a sponsorizat o şedere în India timp de un an şi jumătate, perioadă în care a fost unanim aclamată. Pentru români, India însemnă Naarghita şi albumele cu vocea ei inconfundabilă.  “Străinezia” se vedea doar pe marele ecran al cinematografelor Pe măsură ce legăturile noastre cu exteriorul erau din ce în ce mai puţine, ţările lumii deveniseră accesibile nu prin vizite la faţa locului, ci prin produsele care mai răzbăteau la noi. Pentru români, Iranul era sinonim cu autocarele Mercedes – Irannational, Franţa era asociată cu Daciile produse […]

Tăiatul porcului pe vremuri: Boldea, săgârțul lui Şpircu

Imediat după Sf. Nicolae, la 6 decembrie, măcelarii din Lugoj întâmpinau startul sezonului tăierii porcilor cu ”sculele” pregătite. În peri­oa­da interbelică, buchinenţii se mândreau cu cei mai mulţi măcelari din oraş. Îl amintim pe Gheorghe Rusalin, care a fost preşedinte al Corporaţiei Meseriaşilor în 1932 şi naşul steagului cârnăţarilor semnat de însuşi Regele Ferdinand. Alături de acest fruntaş al breslei măcelarilor din oraş îşi avea casa Traian Io­vă­nes­cu, alt mare meseriaş al urbei. L-a învăţat meserie pe Tibi Gaşpar, zis ”Coler”, distins în anii din urmă cu Cheia O­raşului şi care, la rândul lui, i-a iniţiat în tainele meseriei pe Cotizo Negruţiu şi chiar pe actualul primar al oraşului, Francisc Boldea. Maistor sau ”instructor” al lui Cotizo a mai fost Gheorghe Siniteanu, zis”Giuriţa” (fratele lui Petru Siniteanu, absolvent al Aca­de­miei Regale de Croitorie). După cum se vede, fiecare măcelar avea şi o poreclă! ”Atestatul” era însoţit de un ritual ce poate părea astăzi bizar. Absolventul sau ”iniţiatul” în ale măcelăriei lua o gură de sânge de porc, la tăierea acestuia, dar imediat venea şi ”dezinfectantul”, adică adălmaşul nelipsit la sacrificarea animalului. Boldea, ca şi şăgârţ de măcelar, a învăţat şi de la ”Şpircu”. De la acesta a primit o reţetă […]

Cu elevii la “munci”: practica agricolă voluntar – obligatorie de pe vremuri

Imaginaţi-vă următoarea scenă: sunteţi elev de clasele V-VIII, în anii ‘80. Începe şcoala, colegii sunt aşezaţi frumos în careu, cu flori, emoţii şi toate cele obişnuite într-o zi de 15 septembrie. Deodată, ţi se comunică faptul că a doua zi te vei îmbrăca ”sport” şi vei începe, pe frig şi ploaie, munca la câmp! Îmbrăcat cu ţinuta standard (hanorac, pantaloni de trening mățuiţi, cu genunchii scoşi în afară şi tenişi chinezeşti), n-aveai încotro, te prezentai la muncă! Poate părea o poveste, dar asta era realitatea pentru elevii de gimnaziu şi mai mari, de până în 1990. Munci la ”negru” pe plantaţiile lui Ceauşescu Aşa-zisa ”practică” agricolă era muncă în toată regula, deşi era camuflată într-un pro­ces ”educativ”. Şi ce să în­veţi dacă ai de cules mere, cartofi sau participi la de­pă­nu­şatul porumbului? Copiii participau la ”munci” cam o lună după deschiderea anului şcolar, dar atunci când recolta nu era strânsă, ”muncile” se prelungeau pînă la prima zăpadă. Şi apoi venea aşa zi­sa recuperare a orelor pierdute, care era doar o vorbă în vânt. Muncile agricole prestate sub lozinca voluntariatului, erau, de fapt, munci la ”negru” pe plantaţiile lui Ceau­şes­cu. Sute de mii de tineri – elevi, studenţi, personal din fabrici […]