Taxatoarea care merita măcar o floare

Florin Tănăsescu

 

Stăteau în boxa dinspre uşa din spate a tramvaiului. Nu cred că le-am văzut vreodată rujate, cu unghiile făcute, cu fustele crăpate. Sigur nu!
Nu, nu erau sexi taxatoarele vremurilor de altădată. Ziceai că-s condamnate la locul de muncă. Stăteau nemişcate în locul rezervat şi te întrebau din priviri încotro mergi. 

Femeile-taxatoare visau mult. Ce altceva să facă atunci când ştiau drumul şi staţiile pe de rost? Nu ştiu dacă vreo taxatoare a visat vreodată compostoare. Sau dacă, atunci când s-au pensionat, au primit măcar o floare.

Taxatoarele tinereţilor noastre, uneori, purtau ecuson. Alte ori nu. Erau un număr. O cifră. Cifra patru, de exemplu, când le dădea deşteptarea ceasul să ajungă la rată. Sau la tramvai.
Toate aveau poşete. Nu, nu vă gândiţi că erau din  piele, ci ieftine.  Şi mai aveau ceva lângă ele: sacoşe din rafie, din naylon sau din sfoară. În ele puneau pâinile cu care se întorceau, cu ultima cursă, acasă, spre seară.
Taxtoarele nu erau parfumate. Doar pâinile – de 4,40, 5 şi 6,40 de lei – miroseau, uneori, a benzină. Dar, ce conta? Erau pâini….
Nu râdeau niciodată. Nici nu se uitau cu ură la cineva. Îşi făceau. Rupeau bilete. 0, 65 de bani costa unul de tramvai.
La cursele lungi, pe autobuz,  depindea câte staţii mergi. Spuneai  unde şi tăiau biletul fără să se uite. Taxatoarele de altădată ştiau limbajul Braille. Nu dădeau greş. La fel compostau şi abonamente. O făceau din instinct.
Am avut de câteva ori ocazia să văd, totuşi, o taxatoare zâmbind. Nu că ar fi primit vreo floare, aşa cum nu a primit, niciodată, nicio taxatoare.
Se întâmpla în Bucureşti. Ora 23, 35. Eram în ultimul tramvai care zdrăngănea. Ea, fericită, a pus pancarta lângă vatman, pe care scria: „Se retrage la Depoul Niţu Vasile”.
Mi-a zâmbit şi mie.
– Cine e Niţu Vasile?, am întrebat-o.
– Nu ştiu. Dar cred că este un om bun, dacă mă lasă să plec.
S-a întors în boxă. Şi-a luat gentuţa şi sacoşa cu pâine. Era din aia, albă, de 4, 40 de lei.
– Vrei?, m-a întrebat când eram pe scară, la coborâre.
Am tăcut. Ştiu doar că am ajuns acasă cu o pâine.
Mâine – mi-am zis – mâine o să-i ofer o floare. N-am mai văzut-o niciodată.
Nu, nu erau sexi taxatoarele de altădată. Nici rujate. Nici cu fuste crăpate.
Azi, în tramvaie, sunt compostoare.  Eu am rămas dator, în viaţa asta trecătoare…
Cu o floare!

You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.

Leave a Reply

*