Trista farmacistă tristă

Florin Tănăsescu

Sunt unul dintre cei care o cunosc pe trista domnişoară farmacistă.
Spiţeria / drogheria nu are autorizaţie de funcţionare. E doar de formă. Rafturile sunt încărcate cu medicamentele de altădată. Expirate.
I-am călcat pragul. Domnişoara, care se tratase la Ana Aslan, are vârsta critică: peste 30 de ani. Citeşte Tolstoi – Ana Karenina – cu căştile la urechi. Căştile de la stetoscopul la care aude bolile neamului ăsta.

Îmi dă o tabletă de Cavit.  Tace.  Citeşte şi ascultă  – la stetoscop – glasul roţilor de tren sub care urmează să sfârşească, iar şi iar, Ana. Când se plictiseşte, pune un pansament între pagini, să ştie unde a rămas. Pansamentul vremurilor trecute… Apoi, croşetează motive.
– Sunt o mie pentru care stau aici.
– Ce anume?
– Motivele!
E seară.  Ridică jaluzeaua de la geam. Îmi zice:
– O vezi? E Coana Moaşă. Femeia asta ne-a adus pe lume şi pe mine, şi pe tine. Ne-a adus pe toţi. În fiecare comună din ţara asta existat o Coană Moaşă. De dorul lor stau aici.
O mână de om trece prin vremuri, ducând cu ea bolile pe care farmacista care citeşte din Tolstoi le aude la stetoscop: pojar, dureri de măsele, julituri.
 E Coana Moaşă. O ştiu. Venea la şcoală şi ne făcea injecţii dureroase. Polidin…Venea şi-acasă, când era cazul. Ne aducea piramidon sau albocalmin. Aşa se zicea atunci, albocalmin. G nu exista decât dacă aveai guturai.
Coana Moaşă trece şi-acum. Unii o văd, alţii nu.
– Ana, ce se întâmplă cu ea?, o întreb pe domnişoara care deschise din nou cartea lui Tolstoi şi stă cu stetoscopul la urechi. Vine trenul?
– Sora Ana? Lucrează la dispensarul comunal. Dacă nu ştiai, fiecare comună a avut câte o Soră Ana. A noastră e mai înaltă. Dar, niciuna nu este personaj în vreo carte. N-ai să citeşti niciodată, n-ai să vezi niciun film despre ele.
Tac. Nici Coana Moaşă nu mai are grai. Umbra Sorei Ana se vede doar la răsărit. Unii o văd, alţii nu. Coana Moaşă trece tot mai rar, în amurg.
– Poate că nu mai vine!, înfloreşte un zâmbet pe faţa tristei farmaciste triste. N-aud nimic în stetoscop. Poate nu mai moare!
Biata farmacistă pansase ani de-a rândul rănile Anei. Îi pusese şi garou, să nu-i mai curgă sânge. Degeaba…Tot murea, ca tot ceea ce a fost cândva în ţara asta. Aşa a vrut Lev Tolstoi, aşa a vrut şi altcineva.
Trista farmacistă tristă, mai crede şi-acum că Ana – Sora Ana şi moaşa – Coana Moaşă trăiesc. De-aia pune pansamente între pagini: să deraieze trenul. Să devină ele personaje principale ale unei cărţi-amintiri cu piramidoane, aspirine, „albocalmine” şi seringi.
O Soră Ana şi o Coană Moaşă a avut fiecare comună din ţara asta. Unii le văd, alţii nu!
De-aia este de două ori farmacista de treizeci de ani şi ceva tristă: Că am uitat de Ane, că am uitat de Moaşe.
Că nu mai există piramidon. Şi că, mai nou, se scrie şi se citeşte algocalmin.
Amin!

You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.

Leave a Reply

*