Un neam cu privire-n pământ şi nesperanţă în gând

Florin Tănăsescu
Mergea cu privirea-n pământ, împleticit și ezitant la prima-ntâlnire cu Fericirea. În mână ţinea un buchet de trandafiri. Atât de tare-l strângea – știi, avea emoţii mari – că spinii i-au scrijelit palmele de neam muncit și cu pământ sub unghii. Îi curgea sângele din mâini.
– Ea era frumoasă ?
– Da, cum numa-n vis un înger se arată.
– Și ce-a făcut ?

– A făcut calea-ntoarsă. A zis că mai e timp. Că peste patru ani va fi o altă zi în care o va întâlni. Iar până atunci o să se-ngrijească; n-o să-și mai lase unghiile să-i crească precum la morţi, iar rănile din palme și suflet și le va obloji cu alifie de la farmacie.
– Au urmat deci alţi patru ani de așteptare…
– Timp în care a bătut mătănii rugându-se să aibă parte de sănătate cât să poată merge pe picioare pe drumul care duce spre ratata Fericire de la prima întâlnire. A avut parte, în timpul ăsta de patru ani, chiar și de o încurajare venită – știi, era un neam cu frica de Dumnezeu – chiar de la biserica din sat. A auzit cum de la amvon i s-a predicat: “Sus să avem inimile !”. Atunci și-a luat inima-n dinţi, și-a șters costumul pătat cu ceară de la Învierile de Paști și a plecat din nou la întâlnire.
– Iar pe drum ?
– A auzit ca din senin, un îndemn: “Capetele voastre, Domnului să le plecaţi”. Dar, ca Ion Anapoada, a înţeles “Capetele voastre, Domnilor să le plecaţi”. Și s-a gândit că e păcat să nu asculte de mai marii ţării, care i-au poruncit să nu ridice ochii din pământ. Să nu-ndrăznească a-și face chip cioplit din ceea ce înseamnă o ţară normală. Că rostul neamului și al urmașilor urmașilor lui este să plătească impozite. Impozite pe vorbe, pe respiraţie, pe gând. I s-a interzis să se mai îmbrace în costum decât cu dezlegare de la domni. Iar dezlegarea însemna la nunţi, înmormântări și la votări. Atunci i-au sângerat pentru a doua oară palmele, tot de la buchetul cu trei trandafiri cu care plecase la întâlniri. ( Era același, nu se ofilise. Ba, parcă chiar întinerise). Iar sufletul începuse să îl doară.
– Ce avea neamul ăsta de stătea cu capul în pământ ?
– Poate că acolo, unde trăia el, acceleraţia gravitaţională era mai mare de vreo zece ori decât prin alte ţări. Adică nu 9, 81, ci 98,1. Din cauza asta pleoapele îi atârnau grele a somn adânc. Doar visurile nu ţineau cont de porunca domnilor. Dar, cu un vis nu se face Fericire-n ţară !
– În timpul ăsta, la el, copiii cum se nășteau ?
– Își moșteneau părinţii. Cu capu-n pământ și nesperanţa-n gând.
– Soarele îl vedea neamul ăsta ?
– Da, numai că soarele era și el altfel. Cameleonic, dacă pot spune așa. Ba căpăta culoarea albastră – când se oglindea-ntr-o glastră în care erau puși trandafirii, roșu – când se uita în inima lui de neam chinuit și galbenă – paloarea omului care nu mai speră niciodată la altă viaţă.
– Nicio minune nu s-a întâmplat cu el ? Un vis măcar să îl trezească ?
– Ba da. Peste alţi patru ani i-a bătut chiar Fericirea la fereastră. Venise ea la el. Și-a sărit ca ars. S-a dus la șifonierul de carii ros să se îmbrace în costumul ponosit. Măcar o zi să fie fericit. Dar trandafirii s-au burzuluit ritos:
– Costumul, neamule, trebuie purtat doar la votare și la înmormântare. Apoi, râzând: Vezi că te-ai grăbit și l-ai îmbrăcat pe dos !
Roșu-n obraji, amărâtul neam se duse din nou la culcare. Cu privirea-n pământ, cu nesperanţa în gând.
Și niciodată nu mai îndrăzni să visese la vreo întâlnire cu efemera Fericire.

You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.

Leave a Reply

*