Viaţa, ca o speranţă reînviată sub albul primei ninsori

Luiza Rădulescu Pintilie

 

Alb. A căzut prima ninsoare adevărată a acestei ierni. Ca o alinare a dorului celor care iubesc zăpezile şi a căror amânată cădere le-a făcut şi mai împovărător sfârşitul anului greu abia trecut, răvăşitor de gânduri, de vieţi şi destine în toată curgerea lui dictată bulversant de pandemia de coronavirus.

Alb. Ca o uimire a acelora care au vrut creadă că, dacă nu în întregime, măcar în parte acest greu a rămas în urmă, alungat inclusiv de blândeţea unui anotimp ceva mai îngăduitor cu oamenii, negeruindu-le şi mai aspru zilele şi aşa apăsate adânc de griji de tot felul şi sufletele îngheţate de temeri şi de nelinişti. Legate inclusiv de tulpinile noi care tot apar şi cresc din înrădăcinarea răului pe care l-a adus şi continuă să îl aducă, în toată lumea, coronavirusul!
Alb. Ca o promisiune de purificare a aerului ce ne înconjoară şi a celui ce dă viaţă fiecărei respiraţii – la al cărei sens şi preţ poate nu ne-am gândit niciodată sau cel mult am făcut-o destul de rar, dar ni le-a dezvăluit în ultimul an noul virus, oferindu-ne de prea multe ori argumentul luptelor duse, contracronometru, în departamentele ATI din lumea întreagă, pentru câştigarea încă unui suflu salvator şi transformate , din nefericire, dramatic, chiar şi acolo unde medicina e ajunsă la vârful ei cel mai înalt, în prelungi şi asurzitoare linii continue ce vestesc amuţirea definitivă a inimilor… Fără de putinţa niciunei resuscitări !
O albă ninsoare, ca o aşteptare ca anul în care am intrat să restabilească echilibrul în tot şi în toate, ştergând culorile prea sumbre ce şi-au aşezat brusc şi încrâncenat tuşele în tabloul nostru existenţial. Fiindcă albul, sumă a tuturor celorlalte culori, are forţa să topească, în centrifuga misterului său acromatic, albastru-violet şi indigo, azuriu, verde, roşu, galben, oranj, purpuriu, înfăţişându-se privirii noastre în splendida şi plina sa de semnificaţii neutralitate.
Alb în cer şi alb asfaltul întins sub paşii oamenilor şi roţile maşinilor. Roiuri de fulgi albi alergând nehotărâte, încolo şi încoace, spulberate de vântul uşor tăios ce învăluie începutul de zi. Albăstrie doar lumina câte unei Salvări care sparge întunecimea dimineţii cu glasul ascuţit al sirenelor, semn de maximă urgenţă! Alb în crengile copacilor şi pe firele stâlpilor pe care îşi odihnesc aripile negre stoluri de ciori. Alb pe acoperişurile caselor şi alb fumul ieşit în rotocoale pe hornuri. Alb plafonul norilor coborât deasupra blocurilor, încât pare să fi înghiţit în imensitatea sa celestă ultimele etaje. Albe gardurile, iar cei care ştiu să „citească” semnificaţiile culorilor spun că, „văruite” astfel, împrejmuirile din lemn, din fier ori din piatră protejează familia şi nu îi lasă să iasă pe poartă fericirea! Poate de aceea, primăvara, când primeneau, în aşteptarea Paştilor, casa şi ograda, bunicii mei – şi la fel şi vecinii lor – dădeau, ca o zăpadă târzie de aprilie-mai, o mână de var proaspăt nu numai pe trunchiurile pomilor fructiferi, ci şi pe ţambrele gardurilor!
…Albă, în acest aproape miez de ianuarie, nemărginirea câmpurilor şi albe şanţurile încă înverzite până mai ieri. Alb crâmpeiul de univers văzut pe fereastră, limpezind fugar ceva şi din orizontul ochilor care tot încearcă să privească mai încrezători spre viitor. Şi ce mult m-aş bucura ca albul adus de prima ninsoare adevărată a acestei ierni să fie pentru noi toţi semn de bine şi de început bun, potrivit teoriei culorilor. Cea care spune, printre altele, că atunci când albul din jurul noastru e suficient răzbat deodată cu el, înspre noi, şi energiile bune ale optimismului, ale încrederii şi ale înţelepciunii. Or, exact de încredere, de optimism şi de înţelepciune avem, poate, cea mai mare nevoie la acest început de an! Când e prea puţin alb în jurul nostru, suntem şi mai vulnerabili în faţa monotoniei vieţii, lăsându-ne descurajaţi de umbre, de întuneric şi de convingerea că nimic nu se leagă, nu se aşază, nu merge în sensul dorit, aşa cum un decor complet alb, ce alungă frumuseţea, taina şi forţa celorlalte culori, devine apăsător şi ne îndeamnă şi pe noi la pasivitate şi abandonare!
Cernută uşor, ca o sărbătoare a reîntâlnirii cerului cu pământului, ninsoarea aceasta mi s-a părut a fi, chiar şi pentru o zi, decorul albului suficient pentru privirile şi inimile noastre prea ostenite după anul prin care am trecut! Purificatoare nu numai pentru aerul pe care îl respirăm, dar şi pentru gândurile şi faptele noastre, pentru visurile şi ţelurile spre care acum, la începtul acestui an, e în firea lucrurilor să aspirăm, dând ceva mai multă claritate gândirii şi încurajându-ne în depăşirea piedicilor şi a obstacolelor. Nu e nicio îndoială că 2020 a fost un an greu pentru noi toţi. Din multe privinţe – mult, mult prea greu! Dar să nu ne lăsăm amăgiţi: niciun an nu a fost uşor şi nici nu va fi vreodată vreunul lipsit de dificultăţi. De când e omenirea şi cât va continua să fie!
Spun câteva vorbe înţelepte: adu-ţi aminte de cele trecute, nădăjduieşte pentru cele viitoare, foloseşte spre bine cele prezente! Avem ce să ne amintim cu toţii despre anul prin care am trecut şi, din nefericire, pentru unii dintre noi amintirile sunt cu mult mai mult decât dureroase! Cred însă că abia pierderea speranţei ar putea deveni pentru noi toţi pericolul cel mai mare, aşa încât neabandonarea nădăjduirii spre cele viitoare mi se pare a fi cea mai de folos autoimunizare acum la început de an nou. Iar lecţiile pe care le-am învăţat, în anul ce a trecut, din toate grijile, temerile, provocările, lacrimile, rugăciunile, iar unii dintre noi, din nefericire, din toată suferinţa ce le-a fost aşezată pe umeri, să încercăm să le folosim spre binele fiecărei zile a vieţii noastre. Uneori vom reuşi mai mult, alteori mai puţin. Iar când nu vom reuşi deloc, încă şi atunci tot mai avem ceva de făcut: întoarcerea la speranţă! Gânduri albe care să ne apropie de lumina pe care ni se pare că nu o mai vedem prea clar! Şi apoi, prin vreme şi vremuri, şi drumul vieţii noastre îl vom găsi mai uşor, fie el acoperit de troienele iernii ce pare a fi venit cu adevărat, de iarba verde a primăverii, de florile de câmp ale verii viitoare, ori de tomnatice frunze aurii şi foşnitoare.

You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.

Leave a Reply

*

Viaţa, ca o speranţă reînviată sub albul primei ninsori

Luiza Rădulescu Pintilie

 

Alb. A căzut prima ninsoare adevărată a acestei ierni. Ca o alinare a dorului celor care iubesc zăpezile şi a căror amânată cădere le-a făcut şi mai împovărător sfârşitul anului greu abia trecut, răvăşitor de gânduri, de vieţi şi destine în toată curgerea lui dictată bulversant de pandemia de coronavirus.

Alb. Ca o uimire a acelora care au vrut creadă că, dacă nu în întregime, măcar în parte acest greu a rămas în urmă, alungat inclusiv de blândeţea unui anotimp ceva mai îngăduitor cu oamenii, negeruindu-le şi mai aspru zilele şi aşa apăsate adânc de griji de tot felul şi sufletele îngheţate de temeri şi de nelinişti. Legate inclusiv de tulpinile noi care tot apar şi cresc din înrădăcinarea răului pe care l-a adus şi continuă să îl aducă, în toată lumea, coronavirusul!
Alb. Ca o promisiune de purificare a aerului ce ne înconjoară şi a celui ce dă viaţă fiecărei respiraţii – la al cărei sens şi preţ poate nu ne-am gândit niciodată sau cel mult am făcut-o destul de rar, dar ni le-a dezvăluit în ultimul an noul virus, oferindu-ne de prea multe ori argumentul luptelor duse, contracronometru, în departamentele ATI din lumea întreagă, pentru câştigarea încă unui suflu salvator şi transformate , din nefericire, dramatic, chiar şi acolo unde medicina e ajunsă la vârful ei cel mai înalt, în prelungi şi asurzitoare linii continue ce vestesc amuţirea definitivă a inimilor… Fără de putinţa niciunei resuscitări !
O albă ninsoare, ca o aşteptare ca anul în care am intrat să restabilească echilibrul în tot şi în toate, ştergând culorile prea sumbre ce şi-au aşezat brusc şi încrâncenat tuşele în tabloul nostru existenţial. Fiindcă albul, sumă a tuturor celorlalte culori, are forţa să topească, în centrifuga misterului său acromatic, albastru-violet şi indigo, azuriu, verde, roşu, galben, oranj, purpuriu, înfăţişându-se privirii noastre în splendida şi plina sa de semnificaţii neutralitate.
Alb în cer şi alb asfaltul întins sub paşii oamenilor şi roţile maşinilor. Roiuri de fulgi albi alergând nehotărâte, încolo şi încoace, spulberate de vântul uşor tăios ce învăluie începutul de zi. Albăstrie doar lumina câte unei Salvări care sparge întunecimea dimineţii cu glasul ascuţit al sirenelor, semn de maximă urgenţă! Alb în crengile copacilor şi pe firele stâlpilor pe care îşi odihnesc aripile negre stoluri de ciori. Alb pe acoperişurile caselor şi alb fumul ieşit în rotocoale pe hornuri. Alb plafonul norilor coborât deasupra blocurilor, încât pare să fi înghiţit în imensitatea sa celestă ultimele etaje. Albe gardurile, iar cei care ştiu să „citească” semnificaţiile culorilor spun că, „văruite” astfel, împrejmuirile din lemn, din fier ori din piatră protejează familia şi nu îi lasă să iasă pe poartă fericirea! Poate de aceea, primăvara, când primeneau, în aşteptarea Paştilor, casa şi ograda, bunicii mei – şi la fel şi vecinii lor – dădeau, ca o zăpadă târzie de aprilie-mai, o mână de var proaspăt nu numai pe trunchiurile pomilor fructiferi, ci şi pe ţambrele gardurilor!
…Albă, în acest aproape miez de ianuarie, nemărginirea câmpurilor şi albe şanţurile încă înverzite până mai ieri. Alb crâmpeiul de univers văzut pe fereastră, limpezind fugar ceva şi din orizontul ochilor care tot încearcă să privească mai încrezători spre viitor. Şi ce mult m-aş bucura ca albul adus de prima ninsoare adevărată a acestei ierni să fie pentru noi toţi semn de bine şi de început bun, potrivit teoriei culorilor. Cea care spune, printre altele, că atunci când albul din jurul noastru e suficient răzbat deodată cu el, înspre noi, şi energiile bune ale optimismului, ale încrederii şi ale înţelepciunii. Or, exact de încredere, de optimism şi de înţelepciune avem, poate, cea mai mare nevoie la acest început de an! Când e prea puţin alb în jurul nostru, suntem şi mai vulnerabili în faţa monotoniei vieţii, lăsându-ne descurajaţi de umbre, de întuneric şi de convingerea că nimic nu se leagă, nu se aşază, nu merge în sensul dorit, aşa cum un decor complet alb, ce alungă frumuseţea, taina şi forţa celorlalte culori, devine apăsător şi ne îndeamnă şi pe noi la pasivitate şi abandonare!
Cernută uşor, ca o sărbătoare a reîntâlnirii cerului cu pământului, ninsoarea aceasta mi s-a părut a fi, chiar şi pentru o zi, decorul albului suficient pentru privirile şi inimile noastre prea ostenite după anul prin care am trecut! Purificatoare nu numai pentru aerul pe care îl respirăm, dar şi pentru gândurile şi faptele noastre, pentru visurile şi ţelurile spre care acum, la începtul acestui an, e în firea lucrurilor să aspirăm, dând ceva mai multă claritate gândirii şi încurajându-ne în depăşirea piedicilor şi a obstacolelor. Nu e nicio îndoială că 2020 a fost un an greu pentru noi toţi. Din multe privinţe – mult, mult prea greu! Dar să nu ne lăsăm amăgiţi: niciun an nu a fost uşor şi nici nu va fi vreodată vreunul lipsit de dificultăţi. De când e omenirea şi cât va continua să fie!
Spun câteva vorbe înţelepte: adu-ţi aminte de cele trecute, nădăjduieşte pentru cele viitoare, foloseşte spre bine cele prezente! Avem ce să ne amintim cu toţii despre anul prin care am trecut şi, din nefericire, pentru unii dintre noi amintirile sunt cu mult mai mult decât dureroase! Cred însă că abia pierderea speranţei ar putea deveni pentru noi toţi pericolul cel mai mare, aşa încât neabandonarea nădăjduirii spre cele viitoare mi se pare a fi cea mai de folos autoimunizare acum la început de an nou. Iar lecţiile pe care le-am învăţat, în anul ce a trecut, din toate grijile, temerile, provocările, lacrimile, rugăciunile, iar unii dintre noi, din nefericire, din toată suferinţa ce le-a fost aşezată pe umeri, să încercăm să le folosim spre binele fiecărei zile a vieţii noastre. Uneori vom reuşi mai mult, alteori mai puţin. Iar când nu vom reuşi deloc, încă şi atunci tot mai avem ceva de făcut: întoarcerea la speranţă! Gânduri albe care să ne apropie de lumina pe care ni se pare că nu o mai vedem prea clar! Şi apoi, prin vreme şi vremuri, şi drumul vieţii noastre îl vom găsi mai uşor, fie el acoperit de troienele iernii ce pare a fi venit cu adevărat, de iarba verde a primăverii, de florile de câmp ale verii viitoare, ori de tomnatice frunze aurii şi foşnitoare.

You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.

Leave a Reply

*