Viața în peluză

 “Tată, cine sunt ăia?” ..te întreabă fiul tău într-o sâmbătă seara pe drumul spre casă. Mâna lui indică un grup de suporteri care se îndreaptă spre Gară. Unii poartă la gât fulare sau eșarfe, alții cară steagurile mari înfășurate pe bețe, iar cel care pare cel mai precaut dintre ei, poartă în ghiozdan steagul de gard. În timp ce merg, stau la taclale și glumesc între ei despre cine ce mănâncă înainte de plecare sau care dintre ei e deja la a treia bere. O mașină se oprește scurt în dreptul lor, apoi se grăbește spre parcare. Alții sunt în fața casei de bilete.

Îi răspunzi că sunt ultrași și merg să-și vadă echipa de suflet în deplasare, însă, după privirea lui, îți dai seama că nu a înțeles ce i-ai spus. Societatea i-a învățat pe cei mici că lucrurile există cu adevărat numai dacă le poți vedea la televizor și te chinui practic să-i explici că există încă oameni ce preferă să trăiască emoțiile și nu doar să le privească.

Acum mulți ani, în mijlocul lor erai și tu, apoi te-ai însurat, a venit și fiul, te-ai obișnuit cu munca (te-ai dat cu sistemul), și altele au început să-ți pară lucrurile importante. Aproape ai reușit să-ți inoculezi că viața ta de acum este cea pe care o duci. O raită pe la centrul comercial care abia s-a deschis într-o după-amiază de sâmbătă, seara cina în oraș, iar duminica, acasă la părinții ei, că doar nevastă-ta zice mereu că ‘poți vedea meciul foarte bine și de la ei de-acasă’.

Pășești mai încet, aproape te oprești, să vezi dacă recunoști vreun chip familiar. Da, e chiar băiatul care vorbește acum cu șeful de tren să mai bage măcar un vagon. Nu s-a schimbat deloc! Te depărtezi în timp ce el împarte cartonașele de la biletul comun. Te întorci acasă cu mii de gânduri, termini cât poți de repede cina și apoi deschizi sertarul pe care l-ai lăsat închis acum mulți ani. Strângi în palme eșarfa veche din lână, cu petele acelea mici pe ea, care din roșii au devenit negre. Miroase încă a pucioasă de la fumigenele care se foloseau prin anii ‘90. Te uiți lung la câte-o fotografie pe care nu reușești s-o privești fără să-ți lase un fior.

“Pe unde sunteți acum?” îți spui, cu voce stinsă. “Pe unde sunteți, prieteni ce nu m-ați făcut să mă simt singur chiar și-atunci când nu erați fizic lângă mine?”.. “A meritat să-mi dau la schimb viața pentru liniște?!”.. “Ce-o să-i povestesc fiului meu?”.. “Câte magazine sunt în noul mall sau cât de bine se descurcă taică-su la muncă?!”.. “Nu, nu se poate să fie așa! E un vis prea frumos pentru a nu-l trăi din plin!” Apoi, închizi sertarul și-ți chemi fiul. Se uită la tine, asteptând să spui ce ai de zis: “- MÂINE TE DUC ÎN PELUZĂ, vreau să-ți arăt cum sunt ultrașii!” Îți dai seama că se bucură și te bucuri și tu. O să-nvețe cum e să dormi câte 8 într-un compartiment și cum e să-ți împarți sandvișul cu unul pe care nu-l cunoști, dar știi că e unul de-al tău. O să-nvețe că nimeni nu rămâne pe jos și că nu te retragi când ești atacat. O să-nvețe să jubileze la victorii și să nu deznădăjduiască la înfrângeri. Va învăța să iubească și să-și apere peluza, va învăța ce înseamnă să fii curajos și loial. Va învăța să facă parte din peluză.
Sursa:Cu si despre fotbal 

You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.

Leave a Reply

*