Viaţa văzută prin lacrimi

Aristotel Bunescu

 

Motto – „Lacrimile sunt darurile lui Dumnezeu către noi. Apa noastră sfântă. Ele ne vindecă pe măsură ce curg.” – Rita Schiano

Prin lacrimi ne vindecăm după prea mari supărări, prin pragul lacrimilor depășim bucuriile care ne emoţionează peste măsură. Mă gândesc la sutele de familii care sunt în lacrimi după decesele provocate de criza sanitară. Sunt și mulţi copii care s-au săturat de școala online. Spun în lacrimi părinţilor că le este dor de colegi. Dar, chiar mă întreb: cum adică se închid școlile din cauza virusului, dar se deschid pentru alegeri?! Suntem în campanie electorală pentru 6 decembrie. Dar, azi nu mă gândesc la viitorii parlamentari. Am și eu supărările mele.
Anduena Mehedinţi, nepoata mea de 44 de ani, face parte, din păcate, dintre cele 177 de persoane date decedate la 10 noiembrie. Anduena a fost din ramura mai îndepărtată a familiei, despre care nu am știut că există decenii de-a rândul. Dar, a venit o zi în care m-a contactat emoţionată. Datorită ei am avut șansa să vizitez Belgia de două ori. Am fost la Bruxelles, unde m-a invitat la niște prieteni români stabiliţi acolo.
Poate o să povestesc într-o zi această incredibilă întâmplare. Acum sunt, mă iertaţi, sub șocul veștii. Privesc lumea prin lacrimi de tristeţe. Dar, au fost și lacrimi de bucurie.
Sora mea, plecată la Domnul cu trei ani în urmă, a apărut tocmai acum și tocmai la Breaza. Știu, sună bizar, dar este adevărat. Iată explicaţia. Promoţia ei de la Institutul de Petrol și Gaze din Ploiești a marcat, în oraș, împlinirea a 50 de ani de la absolvire. Colegii ei, care au acum 74, 73 de ani, au văzut pe un calculator imagini de film și fotografii de la întâlnirile precedente. Acolo râdea, cu zgomot, sora mea Lucia. Am privit lumea prin lacrimi de bucurie.
Dar, au și alţii lacrimi pe feţele lor!
Ana Dogaru stă pe o bancă în faţa casei și privește viaţa cu ochii în lacrimi. Așa ne vorbește: ,,Uitaţi, acolo se văd trei cruci, acolo sunt îngropaţi băieţii mei, Vasilică, Ionică și Georgică”. Ne spune că toţi au fost bolnavi, iar acum este singură și se teme că nu are cine să îi deschidă ușa: ,,O să mor și cine știe după câte zile mă vor descoperi putrezită”. Acum, la bătrâneţe, stă mai tot timpul pe băncuţa din faţa casei, alături de Floricica și Pantera, pisicile ei. Relatează drama ei celor care trec pe strada ei și au timp să o asculte. Așa am cunoscut-o și eu. La mică distanţă, Rodica, de la chioșcul cu covrigi și gogoși, din centrul Brezei, privește viaţa cu lacrimi… de bucurie: ,,Fiul meu a luat permisul de conducere, m-am emoţionat, îmi vine să plâng, ieri a fost sărbătoarea numelui său, Mihai, iar cu o zi înainte a fost aniversarea sa. Trei zile, trei bucurii mari”. Scriu aceste rânduri pe 12 noiembrie, când Nadia Comăneci împlinește 59 de ani. Vă vine să credeţi? 59!
Am două fotografii cu Nadia. Prima este făcută în 1976, când Nadia s-a întors de la Jocurile Olimpice de la Montreal cu 7 note de 10 și trei medalii de aur. Am fost, ca tânăr reporter, la aeroport și apar în imagine cu microfonul în mână la un interviu cu gimnasta. După decenii, Nadia a venit cu soţul său gimnastul Bart Conner în redacţia ziarului Tineretul liber, unde eu eram redactor șef. Toţi trei într-o poză. Asta după ce fusese conducător al cotidianului… Lucian Avramescu.
Dacă am început cu un motto de la un scriitor, termin cu versurile poetului Lucian Avramescu:

…Mi-e dor, o să râzi, de ziua de ieri
Indiferent mă lasă, nebuloasă, ziua de mâine,
Prizonier al temniţei fără temniceri
Fără lacăte, respir doar iubire pe pâine”.

You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.

Leave a Reply

*